La fel ca Elif Shafak în „Lapte negru” am și eu niște multe femei și o doamnă care mă salașluiesc și, din când în când, se arată lumii, oamenilor, interacționează cu ei prin interfața asta de carne care se tot modifica o dată cu trecerea anilor.

(Chiar, să vă duceți să vedeți Lapte negru la Nottara, o punere în scenă care m-a lăsat cu gura căscată, cu umor în suflet și cu un ușor gust de orez cu lapte.)

Deci, sunt în mine niște femei, o fată și o doamnă care fac cu rândul la manifestarea în lumea asta, una dintre ele e un fel de mamașa care ne strunește, ne adună pe un drum bun, care are ceva din blândețea vocii bunicii mele care chiar era un om bun.

Poate că unii v-ați întâlnit cu mamașa asta și știți despre ce vorbesc, unii sigur ați văzut și o „nebună” cu gura mare, care știe cuvinte multe unele de care nici Dunărea nu te mai spală.

Ei, dar mamașa asta, o dată cu trecerea timpului, o simt că reușește să domine gașca de femei din capul meu așa încât reușesc să fac destul de des între opt și zece mii de pași într-o zi. Datorită ei nu mai mănânc seara decât rar de tot, ea e mai mare așa și de-asta când mă enervează câte unul/una, mă uit la ei ca un pitbul la un chihuahua și zic mneee, nu mă duc într-acolo, tot ea ma face să mai las device-urile și să pun mâna pe o carte.

În dimineața asta mi-a zis „Hai, să ne mai și bucurăm sufletul…” și am luat cartea asta în timp ce o auzeam pe alta spunând „Băi, nu prea e pe bucurie, așea, e mai cu tristeți cartea asta.”

Nu e, măh, cu tristeți, e cu viață foarte plauzibilă, care există într-o parte de lume în care noi nu vrem să trăim dar care, parte de lume, aflată la est de noi, ar vrea ea să se întindă până la noi și noi să ajungem să trăim ca la ei.”

Că ăsta e rostul cărților, de a ne aduce în sufrageria minții noastre părți din lumea asta mare unde să vedem obiceiurile lor, formele de relief, istoria, oamenii de acolo pentru ca astfel, să nu mai fim înstrăinați, să nu ni se mai pară curios, în general, să înțelegem lumea asta mare un pic mai bine.

Și am zis să vă zic și vouă.

Și mai este o bijuterie de carte pe care o savurez ca pe prăjiturile pe care mamașa îmi zice să nu le mai mănânc că poate am diabet ascuns, spike-uri de glicemii da’ acolo intervine nebuna și zice că aia nu, aia nu, ce kkt să fac, doar să muncesc și să rânesc la toate câte le fac nemernicii în viețile noastre? Hai, pupipa!

Da’ vă zic deseară despre ea că acu tre’ să plec la muncă, să rânesc răul din sufletul unor oameni.

Ăla pus/făcut/spus de alți oameni din neștiință sau chiar cu rea voință.