Stop cadru între inspir și expir


Știți momentul ăla dintre inspir și expir?

Ați încercat să prelungiți conștient acel spațiu de timp care ne aparține și pe care îl înghesuim grăbindu-ne spre următorul gest menit să ne plimbe aerul prin plămâni? Nu să îmi țin respirația din cine știe ce motiv ci, să nu mai accelerez ritmul în care respir. Să nu mă mai grăbesc, să îmi dau seama de acel răgaz în care plâmânii nu se mai mișcă.

Prima dată când am devenit conștientă de spațiul acesta dintre inspir și expir a fost într-o sesiune de yoga. Am avut impresia că timpul s-a mărit, că eu trebuie să îmi dilat mintea ca o astfel de informație să încapă, să pot înțelege că timpul ăla de care nu eram conștientă era tot al meu doar că îl alergam grăbită spre nicăieri. Iar această fugă nu făcea altceva decât să-mi fure clipe. Clipe în care aș fi putut să înțeleg un gest, un cuvânt, să fiu conștientă de ceea ce ele au generat în mine pentru ca astfel să pot să creez clipe de bine și, din când în când, de fericire.

Pentru că, trebuie să fim conștienți de două aspecte:

1.Totul în lumea asta se bazează pe stimul și răspuns.

2.Momentul dintre stimul și răspuns este cel în care voi decide dacă primesc stimulul ăla și îl las să fie parte din viața mea sau îl las să plece odată cu potențialul lui nociv. Pentru asta trebuie să permit timpului să se dilate prin simplu exercițiu de a deveni conștient/ă de spațiul dintre inspir și expir. Fericirea sau nefericirea noastră depind de timpul dintre acestea două pentru că, în răgazul acela dintre cele două, în spațiul acela uneori mic, eu pot să decid dacă primesc ceea ce a venit către mine.

*

Orice nou răsărit poate fi o promisiune pe care să ne-o facem nouă cum că azi vom fi mai buni. Pur si simplu, în timp ce privim soarele în față, să decidem că azi ne vom îndrepta către ceilalti cu căldura cu care soarele ne învăluie; că ne vom folosi de aceleași culori pe care le vedem pe cer pentru a crea niște căi prin care să ne auzim, să ne vedem unii pe ceilalți fără ochelarii deformatori ai neîncrederii, ai invidiei sau, și mai rău, ai urii.

*

De fiecare dată când alegem să spunem ceva, să făptuim sau să gândim ar fi grozav dacă am putea să ne oprim un pic și să ne gândim dacă ceea ce urmează să facem sau să spunem am avea curajul să îi facem un stop cadru și să îl expunem pe pereții casei noastre. Dacă ar fi să imortalizi momentul respectiv l-ai păstra ca să faci din el o un album la care să te întorci din când în când?
Ce vreau să vă îndemn să faceți este să creați altora și să vă creați și vouă amintiri cu care să vă împodobiți casa.

Fragment din Omul în căutarea sensului vieții de Victor Frankl

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.