2010.

Divorțez a doua oară. De data asta trebuie să plec din casa mea. Mecanismul  meu de apărare funcționează ca și până acum și fac totul pe pilot automat. Fac tot ce ține de mine ca lucrurile să iasă bine fără să îmi dau voie să simt ceea ce trebuie să simt. Oricum nu aș avea timp să simt. În momentele alea să simți este echivalent cu moartea. În același timp, e drept că și consumul este dublu. O dată pentru că trebuie să consumi energie pentru toate câte trebuie să le faci, consum care se dublează atunci când încerci să înghesui cât mai adânc în inconștient toate amintirile recurente care țin de motivele care te-au dus la decizia de a divorța.

Da, întâi este decizia așa cum întâi a fost cuvântul. Prima dată cuvântul se ițește ferm și bine conturat dar fugi repede de acolo, te ascunzi în treburile zilnice, în deadline-uri, întâlniri cu prieteni cărora le zâmbești la fel, îi îmbrățișezi și așa ajungi să te simți dedublat, splitat între două lumi cărora le aparții în egală măsură. Lumea în care întâmplările, cuvintele și oamenii cei aparțin te rănesc atunci când îți adresează cuvinte, îți aruncă priviri sau când întind mâna către tine uneori cu degetele strânse ferm, gata să te lovească. Unori o și fac și atunci simți cum te spargi în bucăți de parcă ai fi explodat. Știi că nimic nu va mai fi la fel, ești conștient că va trece ceva timp până când vei reuși să aduni fiecare bucățică ce odată forma un întreg numit Ligia și mult mai mult până când fiecare bucățica va fi pusă la locul ei și că va fi nevoie de o altă perioadă în care să le îmbucșezi pe fiecare în parte ca astfel să mai fie vorba vreodată de un întreg.

În același timp viața continuă, tu continui să trăiești în sensul că respiri, auzi, vezi, mergi, te învârți printre oameni, comunici cu ei, îndeplinești diferite sarcini care îți aduc banii necesari traiului și care, paradoxal, îți crează sentimentul de utilitate. Utilitatea este unul dintre sentimentele care crează dependență. O dată aflat ce bine te simți atunci când ești util, nimic nu te va mai împiedica să adopți acel comportament menit să facă din tine un om care e de folos altor oameni.

De aceea, în situații de viață în care simțim că totul se năruie în jur, alegem să ne afundăm în muncă ori ne apucăm de voluntariat, milităm pentru diferite cauze, pe scurt: ne facem utili.

A fi util este echivalent cu a fi viu.

A fi util îmi crează sentimentul că nu voi fi lăsat în urmă, nu voi fi abandonat adică, îndepărtează din sufletul meu cel mai terifiant sentimente: frica de abandon.

Sper că, dacă sunt util celorlalți, ei vor fi buni cu mine sau măcar mă vor lăsa în pace și doar îmi vor cere câte puțin din ceea ce am eu de dăruit: timp, energie, uneori bani, alteori să le fii umărul pe care să-și odihnească o vreme capul, să-și tragă sufletul alergat de atâtea probleme, de gânduri și angoase. Ei se odihnesc acolo dar puțini știu că tu, pentru a putea ține umărul ferm, pentru a-i putea primi acolo în spațiul tău intim cu tot bagajul lor, trebuie și tu să te sprijini în ceva. Ceva de multe ori este mâncarea, alcoolul, tutunul, droguri, sex ocazional, jocuri de noroc pe care omul ce se sprijină pe tine poate că nu le vede, nu e conștient de ele pentru că sunt în cealaltă lume a ta.

Practic este așa cum ne-a spus Szondi că psihicul uman este ca o scenă. În lumina rampei totul este frumos, curat, fardat, aranjat dar dacă am ranversa scena am vedea că în spatele ei sunt lucruri aruncate de-a valma, prăfuite, uneori inutile care ocupă spațiu degeaba. În spatele scenei sunt motivele care ne determină să avem comportamente distructive și tot acolo ne retragem pentru a le consuma pentru că este ferit de privirile dezaprobatoare și pentru că acolo pot să justific de ce îmi fac rău.

Eu am fumat tutun 27 de ani. De aceea acum, după alți 8 ani de nefumat, obișnuiesc să spun că ziua în care m-am lăsat de fumat este ziua în care m-am iubit cel mai mult pentru că am încetat să-mi mai fac rău.

*

Nu, acest text nu este o lamentație. Acest text este un îndemn la a nu renunța la ideea că într-o zi poate să fie mai bine. Doar că ideea de a fi mai bine este musai să fie urmată de acțiune. Crezi că nu ești în stare să faci față singur(ă)? Atunci scutură-te un pic de haina grea a suferinței care te înconjoară atât cât să ai putere să rogi un prieten să te ajute. Nu poate sau nu vrea sau îți spune că trebuie să înduri, du-te la un altul și nu te opri până când nu vei ajunge într-un loc în care să te simți în siguranță. Sau apelează la un ONG sau un specialist care știe cum e cu sufletul rănit. Ăla e începutul și realitatea este că va mai dura până când vei simți că îți este bine. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te oprești din a-ți urma visul: acela de a fi BINE. Și din când în când fericit(ă). Hai, că poți! E posibil! Crede-mă!

*

Dacă te afli într-o situație de violență domestică poți apela la Asociația Anais, Asociația Necuvinte pentru București sau la Asociația Pas Alternativ de la Brașov sau Asociația A.L.E.G. de la Sibiu. Vei fi umit(ă) ce oameni minunați vei găsi acolo. Iar în perioada asta fix de sentimentul ăsta de uimire ai nevoie.

Pentru că atunci când întâlnim oameni buni, oameni dispuși să ne întindă o mână de ajutor mai întâi ne mirăm un pic după care simțim cum căldura gestului său începe să ne dezghețe corpul înțepenit de frică. Și, ușor, ușor vei râde din nou, vei învăța să te bucuri și, mai ales, vei uita să te mai uiți peste umăr cu frică din simplul motiv că te vei fi vindecat.