Când ești tânăr și înveți o „meserie” și te pregătești să ai grijă de oameni, înveți multe lucruri, îi observi pe alții mai mari ce zic, ce cuvinte folosesc, ce gesturi, ce atitudine au și siguranța lor te face să ai încredere că la un moment dat și tu vei face la fel și oameni vor trăi sau doar vor fi mai bine pentru că tu ai fost acolo lângă ei la momentul cel mai potrivit.

Continui să înveți, să observi și vine ziua în care TU trebuie să faci, TU ești cel care își dă seama de un lucru, de un diagnostic și TU ești cel care decide ce și cum și cât trebuie făcut și ăla e momentul în care îți dai seama de singularitatea ta. De însingurarea ta din momentul acela în care faci un gest medical sau spui un cuvânt, o frază care poate să aline sau să zgândăre ca să scoată răul și îți dai seama că TU ai decis, TU ai gândit, TU ai pus în act ceea ce ai gândit iar toate astea vor influența viața altui om și a oamenilor care sunt pe lângă el.

Atunci simți că ești cu spatele la zid, că nu mai ai cui să pasezi atribuțiile și gesturile și continui să faci având sentimentul că ești cam singur. Până în punctul în care îți irumpe de undeva din străfundurile sufletului tău speriat un „Doamne ajută!” care îți creează sentimentul că nu ești singur. Că nu ești doar tu cel care pune mâna pe un om suferind sau că acel cuvânt adresat lui nu este izvorât doar din mintea ta care are în ea o mica bibliotecă de cărți de specialitate.

Tu vei face tot ce știi, ce ai văzut la alții, ce ai înțeles de la alții, felul propriu pe care ți-l creezi pe măsură ce profesezi dar undeva, într-un colț de suflet, după ce ai invocat Dumnezeul în care crezi, se creează un sentiment că nu mai ești singur. Iar asta îți dă încredere în izbânda ta. Iar izbânda ta este și a pacientului tău dar și al oamenilor în ochii cărora te-ai uitat și le-ai spus că o să faci tot ce stă în puterea și știința ta pentru ca omul lor drag să fie bine.

Speranța, spaima, disperarea, mila, angoasa împletite în acea privire de câine bătut a oamenilor care au un om drag bolnav te urmărește și, cumva șoptit, îți spune: „Tre’ să faci tot ce știi și un pic mai mult sau mai bine sau mai repede pentru ca omul ăsta să fie bine.”

Câteodată simți un fior rece pe toata șira spinării de care te scuturi repede pentru că nu e timp de emoțiile tale și atunci mai zici un „Doamne ajută!” pentru ca EL să îți țină deoparte tot ceea ce tu simți atunci pentru ca astfel să nu te mai împiedici de propriul suflet și să rămâi doar cu mintea ta care devine foarte ascuțită, pătrunzătoare și limpede.

Să zic „Doamne ajută!” nu este ca și cum aș lăsa în mâinile divinității ceea ce eu am de făcut ci, înseamnă să împart povara cu altcineva pe care eu îl consider suficient de puternic să preia din ea.

Și dacă o fi și dacă nu o fi, simplul gând că impart cu EL mă face să îmi simt sufletul mai puțin apăsat de grija aceea mare pe care mi-am asumat-o atunci când m-am uitat în ochii unui om și i-am spus: „Cred că știu să te ajut”. Cred spui pentru că tu știi că există multe variabile ce pot să apară, nu pentru că te-ai îndoi de tine.

Singurul lucru de care te îndoiești câteodată este de cât o să mai poți duce dar răspunsul vine în fiecare zi în care te dai jos din pat și spui „Mulțumesc, Doamne pentru încă o zi!” și știi că dacă e încă o zi va trebui să faci același lucru pe care ai ales să-l faci cu mult timp în urmă acela de a te uita în ochii unor oameni în care vezi speranță, disperare, angoasă, milă, deznădejde și care transformă privirea lor într-o rugăminte pe care nu o poți refuza.

Și iar zici în gând sau cu voce tare un „Doamne ajută!” ca să nu te mai simți singur și faci tot ceea ce ai învățat din cărți și de la alți oameni doar că o faci cu sufletul mai ușurat așa cum te simți când un prieten îți întinde o mână și tu știi că te poți sprijini pe ea.

Astfel încât, unora vă urez: Să vă dea Dumnezeu gândul cel bun!

Iar altora: vă doresc să încetați să mai faceți rău pentru ca într-o bună zi să puteți face bine la fiecare pas făcut pe acest pământ!