Sunt oameni care nu știu să primească pentru că nu le este familiar „darul”. Adică, pentru că nu au fost învățați să li se ofere cuvinte frumoase, de apreciere, daruri mărunte care te fac să te simți că ești prețuit, gesturi de ajutor la momentul oportun (și sunt convinsă că puteți continua această listă), ei habar nu au ce să facă în momentul respectiv, al „recepționării” darului. 🙂 Este ca o incompatibilitate de soft-uri. Hard-ul lor e bun dar au niște soft-uri care devin incompatibile cu genul de comportament cu care au fost obișnuiți.

Cine le-a instalat soft-urile? Păi, mama, tata, bunicii, profesorii (o, da! profesorii pot face minuni sau pot călca în picioare suflete, lucru ce are efect pe termen lung și într-un sens și în celălalt).

Cum e cu aceste programe? Mm… E cam așa: persoanele pe care le investim ca fiind importante în viața noastră au un fel de trăi, de a se raporta la cei lângă care trăiesc sau cei cu care se întâlnesc iar acest mod devine programul nostru prin care vom identifica și vom cataloga oamenii cu care ne întâlnim. Astfel, felul în care am înțeles de la oamenii care ne-au crescut ce înseamnă să fii iubit va fi felul pe care îl vom căuta la ceilalți. De fapt, cam asta a vrut papa Freud să spună prin prima dragoste din viața oricărei femei este tatăl ei iar prima dragoste din viața oricărui bărbat este mama lui. Nu neapărat că ne dorim dragostea fizică cu părintele de sex opus ci, felul în care am învățat de la tatăl sau mama mea ce înseamnă să fiu iubit, modul în care ei s-au comportat cu mine, cuvintele și gesturile pe care ei le făceau în raport cu mine și m-au făcut să înțeleg că asta e iubire, aceleași lucruri le voi căuta în viața mea de adult.

[Vă dați seama ce înseamnă pentru copiii crescuți în abuzuri și care au fost neglijați, bătuți, umiliți cam ce „cerințe” și așteptări au de la relațiile de iubire din viața adultă? Fetele care și-au văzut mamele ca fiind supuse (uneori pînă la anularea lor ca ființe umane) sau băieții care și-au văzut tatăl subjugat de o mamă care își emascula partenerul ca, mai apoi, să îi reproșeze că o înșală ce modele de relații de cuplu au? Sau pentru copiii din viața cărora, dintr-un motiv sau altul, un părinte (sau ambii) au lipsit?]

Toate aceste lucruri, văzute de mic, zi de zi, se aștern pe creierașul nostru și devin modus vivendi.

Așa încât, adult fiind, omul astfel obișnuit nu știe să primească alt gesturi decât cele cu care cu care a fost crescut iar dialogul se desfășoară cam așa:

-Auzi? Am mâncat de curând papaya. Băi, este extraordinar și mă gândeam să îți dau și ție 😀

-… [Papaya?!? Ce, Doamne, iartă-mă! o mai fi și asta? Și dacă nu-mi place? Cine știe dacă o să pot să mă bucur și îi mai stric și omului bucuria, că mă știu eu că nu știu să primesc.]

-Aaa… nu, mulțumesc, cred că nu o să primesc darul tău. Înțeleg că, dacă te-aș primi în viața mea cu darul tău cu tot aș trăi sentimente pe care n-am crezut că le pot trăi. Practic, mie nici nu are cum să îmi fie poftă de papaya pentru că nu știu ce e aia. Am văzut în filme că există, am citit în cărți și cumva m-am lăsat să visez că și eu, vreodată, aș putea trăi bucuria de a gusta dar… cred că, nu, n-am să gust. Mai bine mă întorc la cel/cea care are același comportament abuziv cu care sunt obișnuit/ă și, oricum, sincer/ă să fiu cu mine, nici nu sunt convins/ă că eu merit să trăiesc bucuria de a mânca papaya.

Am putea crede că aici se termină și dialogul și povestea și că oamenii sunt sortiți să repete și să retrăiască modelele parentale sau cutumiare, să le perpetueze de la o generație la alta, pracic să rostogolească mai departe un bolovan care împiedică și la nivel micro (personal) dar și la nivel macro (social) evoluția noastră. Dar, vestea bună pentru voi, azi, este că nu e așa.

Bineînțeles că ne putem scutura de asemenea obiceiuri, putem să ne oprim din gândurile alea și să ne spunem:

-Măh, da’ eu de ce nu aș mânca papaya? Pentru că mi-a zis nuștiucine că nu e bun sau că nu e bine să încercăm lucruri noi, să trăim experiențe noi? Aaa… sau pentru că mi-ar fi plăcut ca și mama sau tatăl meu să guste din fructul ăsta minunat. OK, pot să înțeleg acest tip de regret dar refuzându-ți ție această bucurie, validând prin refuzul tău o greșeală a lor, crezând că dacă și tu vei refuza vei putea transforma o greșeală într-un obicei, într-un „așa e pe la noi” și astfel părinții tăi (ori bunicii, profesorii, etc) vor rămâne tot pe un piedestal al neprihănirii; atunci nu faci altceva decât să transmiți și generațiilor viitoare un model de viață în care papaya e interzis.

Lupta ta de azi în care te strădui să îndepărtezi niște programe care fac din orice om un inabil în a primi noul, bunul, frumosul, gestul de iubire… papaya 😀 în viața ta nu face altceva decât să întrerupă modele transgeneraționale uneori caduce iar alteori chiar aducătoare de obiceiuri și comportamente defectuoase sau chiar dăunătoare.

Schimbarea pe care tu o faci azi în viața ta, în felul în care te raportezi la oameni și întâmpări, la darurile cu care ei vin către tine va deveni un mod prin care copiii (ai tăi sau ai altora 🙂 care te vor observa) vor învăța să se raporteze la oameni, întâmplări și daruri.

*

Metafora asta cu papaya o folosesc în terapie când îmi povestesc unii oameni de întâmplări minunate care le-a fost hărăzit să le trăiască dar pe care nu le-au primit pentru că… nu știau ce e aia. Și atunci îi întreb:

-Cum crezi tu că poate să îți fie poftă de papaya dacă nu ai gustat niciodată? Și dacă ai să întinzi mâna și ai să primești darul cu care celălalt vine către tine, crezi că o să-ți fie bine? Va fi nou, cu siguranță, dar ce bucurie va fi și pentru tine și pentru omul acela căuia îi primești darul!

Mi-am adus aminte de metaforă când am găsit papaya în piața Amzei. Dar ce credeți că am cumpărat? N-am cumpărat, dar azi mă mai duc o dată pe acolo 😀

Zi frumoasă și cu spor la primit noul și bunul și frumosul în viața voastră vă doresc!