Sunt în vacanță într-un loc minunat din țara asta minunată. Ei zic că se află în delta Siretului. Când am vorbit cu Marian acum 3 zile și i-am spus că plec în delta Siretului abia și-a reținut un zâmbet și și-a dat și ochii peste cap după care și-a căutat cuvintele pentru că, așa e el în raport cu mine, nu mi-o zice să mă facă să mă simt ultima tută. De ce a avut reacțiile astea? Pentru că mai înainte să se facă alte profesii, Marian s-a făcut profesor de geografie. Mă rog, în cretacic, dar tot prof de geogra se cheamă că este. 😀

-Iubita, delta se formează la vărsarea unui râu într-o mare sau într-un ocean.

-…

-Deci nu are cum să aibă Siretul, deltă.

-Nici dacă se varsă în Prut? Întotdeuna mi-a plăcut să spun tâmpeniile care îmi trec prin cap atunci când vorbesc cu Marian, o dată pentru că știu că orice spun (și e greșit) nu mă va anula în ochii lui – și, credeți-mă că mă strădui destul de des – dar și pentru că îmi place gestul lui care seamănă cu emoticon-ul ăla care își dă cu mâna peste frunte. Numai că el și râde în timp ce își freacă chelia și printre hohote spune „Iubitaa, nu creed!”

Siretul nu se varsă în Prut (doh!!), știam dar tot am intrat pe wiki să aflu una alta și de aceea v-am pus și vouă link că e drăguț de știut mai ales că izvorăște din Bucovina de Nord la care atât de ușor am renunțat. 😦

Deci, mă aflu pe malul unei bălți (i-aș zice eu) formată din râul Siret și în jurul căreia niște oameni gospodari au făcut un lucru extraordinar. Pur și simplu acest loc este exemplificarea vie că poți găsi locuri în România care, pe lângă oferta pe care natura ți-o face, să poți să ai niște clipe de neuitat (și) datorită unor oameni care au înțeles că nimic nu trebuie lăsat la întâmplare.

Au bungalouri, căsuțe plutitoare și iurte. Și nu vă mai spun mai multe pentru că trebuie trăit nu povestit.

Eu stau într-o căsuță plutitoare.

-Cum adică, iubita, plutitoare?!

-E că doar nu o fi ca pluta lu Huckleberry Finn 🙂 ))) Habar nu am. O să văd eu.

-Hai, lasă poate te văd că ajungi pe la Galați. Până dimineață, ușor-ușor… Și dă-i și râzi ca doi căpiați.

Adevărul este că nu plutește dar se cam mișcă. 🙂 ))))) Inclusiv lustra. Da, din când în când, nuș din ce cauză are un ușor tangaj. Abia seara târziu mi-am dat seama când m-am așezat în pat.

La primele mișcări mi-a înghețat sângele în mine. (Ce metaforă mai avem și noi, românii, cu înghețatul sângelui în vene. 😀 ) M-am potolit repede și mi-am zis că nu e big deal daaaar… când m-a luat și cu amețeli am zis CĂ CHIAR nu e bine.

Am sunat la recepție, evident că nu aveau cum să îmi schimbe cu un bungalou, am mai vorbit un pic și domnișoara foarte drăguță (da, și personalul e foarte, foarte amabil și profi) a încheiat conversația cu:

-Da, știu că situația în care vă aflați este foarte nouă dar…

După ce am închis am luat o valeriană (da, și psihologii folosesc valeriană. În special în pandemie 😀 ), mi-am pus un film și am adormit.

După care, dimineață mi-am dat seama de un lucru: reacția mea cu „sânge înghețat în vene”, cu amețeli și sperieturi se datorau amintirilor mele. Senzația aia, de casă care se mișcă, o mai trăisem doar că în cadru organizat la care participa o mare parte din țară, în timp ce avea loc un cutremur. Și am trăit câteva la viața mea. Reacțiile alea de corp „înțepenit”, de „stop cadru ca să vedem ce o mai fi” este ceea ce trăim la cutremure. Iar atunci, în clipele alea, undeva ca un al doilea plan de gândire, există ideea că o să se dărâme casa pe tine. Și înțepenești așteptând să vezi dacă se va întâmpla asta. Evident că înțepenești de frică. (Ne aducem aminte de fight or flight, nu? E, în cazuri extreme când credem că nu mai avem nimic de făcut există și freeze. 😀 )

Cred că m-am liniștit aseară – fără să am această conștientizare complexă – în momentul în care mi-am dat seama că acea mișcare nu mă pune în pericol. Și așa am putut să adorm.

Iar dimineață, după ce mi-am dat seama de tot constructul din mintea mea am putut încă o dată să mă gândesc cât de important este să evaluăm situația în care ne aflăm și nu să proiectăm în prezent amintirile trăite în cine știe ce situație care ne-a terifiat.

Adică așa cum facem de multe ori în viață când ceea ce trăim aici și acum ni se pare că seamănă sau chiar are elemente comune cu cine știe ce amintire astfel încât ceea ce se întâmplă în noi, ca trăire emoțională, este fix emoția pe care am trăit-o atunci, demult.

*

În timp ce scriu pe micul balcon al căsuței mele plutitoare simt în continuare mișcările ușoare de parcă aș fi cumva în imponderabilitate. Și cred că am să aleg ca pentru câteva zile să îmi amintesc cum pluteam în pântecul mamei mele, în lichidul amniotic pe care corpul ei îl făcuse pentru ca mie să îmi fie cald și ca eu să mă simt în siguranță și departe de tot zbuciumul ce avea să vină.

Am să aleg cu mintea mea conștientă să rescriu un scenariu de viață care să fie mult mai prietenos, mai cald și mai vesel așa cum experiențele și înțelesurile din ultimii 10-15 ani m-au ajutat să-mi văd viața. Așa cum m-am și antrenat suficient de mult să văd tot ce e bun și frumos în toate câte le întâlnesc pentru ca astfel să mai pot contracara răul și urâtul pe care, tot cam la fiecare pas, îl întâlnesc. Nu, nu merg pe curcubee și nu văd inorogi, nu beau nectar făcut de zei (cu toate că unele vinuri cam așa sunt 🙂 ) și nici nu sunt zen. Sunt doar bine cu mine și cu viața mea așa cum e ea acum și am decis să o văd astfel în clipa în care mi-am dat seama că citesc cam aceleași pagini în fiecare zi și prea puține îmi fac sufletul să râdă.

*

Cred că așa mi-am dat seama că în viața asta mai mult rescriem decât să scriem, să creem altă pagină nouă, altă poveste văzută dintr-o altă perspectivă și care să cuprindă înțelepciunea pe care, se presupune că, trecerea timpului ne-o dă. Din păcate, unii se lasă cuprinși de frică sau de lehamite. Își imaginează că doar se vor repeta aceleași întâmplări și vor reacționa la fel ca într-un mimetism de robot lipsit de emoții când, de fapt, tot ce ar avea de făcut este să caște ochii minții și ai sufletului laaarg spre lumea înconjurătoare, să o vadă așa cum e, să cântărească ceea ce trăiesc pentru ca astfel să-și poată adapta reacțiile la momentul prezent nu la amintirile pe trăirile și evenimentele anterioare le-au creat. Să-și lase sufletul să-și trăiască emoțiile DE ACUM pentru ca astfel să poată să scrie niște scenarii noi care să îi ajute să se bucure de viață. Așa cum e ea.

Dacă nu ne place ceea ce apare pe pagină nu avem altceva de făcut decât să rescriem povestea adăugându-i elemente de AZI pentru ca astfel să putem schimba și emoțiile ce o însoțesc și astfel să fim siguri că ne trăim viața, nu ne retrăim amintirile ca în filmul ăla cu cârtița. 😀

Spor la rescris scenariul fiecărei zile și, Marian, eu te aștept la București că e clar că nu o să ajung cu căsuța asta la Galați. 🙂 ))))))