3 bărbați, unul tânăr, unul middle age și unul mult mai în vârstă pleacă la pescuit. Ajung ei pe malul lacului, aruncă undițele în apă și, la un moment dat, pe malul celălalt, apare un grup de fete tinere, zglobii care se dezbracă și se aruncă în apă.

-Hai să înotăm până la ele! zise, tânărul.

-Mai bine să căutăm o barcă, și-a dat cu părerea ăl mai copt. 😀

-De ce să ne ducem până acolo? Că se vede bine și de aici… a zis „bunicul” în timp ce mai lansa o undiță în apă.

*

Înțelepciunea dată de vârstă nu înseamnă neapărat pierderea elanului impetuos pe care îl avem la tinerețe. Mie mi se apre că mai mult este o prezervare a energiei, o canalizare a ei spre lucruri care cu adevărat merită. Doar că asta e posibil după ce voi fi înțeles care sunt lucrurile care cu adevărat au importanță pentru mine. După ce voi fi înțeles:

Care sunt lucrurile fără de care viața mea nu este frumoasă?

Aceasta este o întrebare care merită un răspuns muncit, detaliat, rumegat, bine cântărit pentru ca astfel să nu mai rătăcim beleuzi pe străzi căscând ochii după toate prostiile și, în general după lucruri strălucitoare și/sau zgomotoase care, de cele mai multe ori, nu ne satisfac nici una dintre nevoile noastre.

Și de aici, se naște o altă întrebare pe care ar fi bine să ne-o adresăm cât mai des, practic, de fiecare dată când suntem tentați să alergăm după himere, după glamour, după voci mult prea zgomotoase, care vor să ne țipe în ureche idei în care nu ne-am regăsi nici dacă ar fi spuse în șoaptă. Deci, o altă întrebare pe care eu o văd ca pe un filtru prin care să ne trecem multe dintre gânduri ar fi:

Ești sigur că ceea ce îți dorești este ceea ce ai nevoie?

De ce mi se par esențiale aceste întrebări? Pentru că ele mă ajută să „cern” toate informațiile care vin către mine și mă ajută să pot decela care – din toate câte le-am cunoscut și le-am aflat – sunt pe placul meu, mi se potrivesc mie și îmi bucură sufletul? Sau măcar mă ajută să îmi mențin echilibrul.

Și mai au o valență aceste întrebări: răspunsurile pe care ele le generează îmi dau posibilitatea să renunț la a mai avea așteptări. Și, credeți-mă, momentul acela în care nu mai stau într-o permanentă estimare a ceea ce urmează să fie sau în niște vise care nu au legătură cu realitatea, acel moment is one of a kind.

Da, știu că mulți dintre voi așa v-ați învățat să trăiți, o faceți de mulți ani și vi se pare că așa sunteți voi. Și nu vreau să vă necăjesc dar, de fapt, asta este neliniștea pe care o resimțiți (din varii motive) și care nu vă lasă să reacționați altfel. [Vedeți că ocolesc cât de elegant pot cuvântul anxietate.]

Daaar, dar… să nu ne pripim și să nu renunțăm înainte de a începe. Vestea bună este că nu v-ați născut așa, cel mai probabil ați învățat prin imitație să fiți tot timpul pe fugă și agitați și cu 7 scenarii în cap deodată, de la unul dintre oamenii care v-au crescut. (Ia gândiți-vă cine era așa? Mama? Tata? Sau amândoi? Sau, și bunica? Da știu că deja ți-ai adus aminte care dintre ei. 😀 ) Veste și mai bună este că, fiind un comportament învățat se poate dezvăța. Așa cum facem și cu soft-urile care sunt incompatibile cu computer-ul nostru, la fel și comportamentele noastre le putem dezinstala și înlocui cu altele mai prietenoase pe care să le punem în locul celor învățate de la părinți și/sau bunici.

De ce cred eu că este o artă? Pentru că, în ceea ce privește poporul român, să nu ai răbdare, să te grăbești, să anticipezi ce urmează să se întâmple, e sport național. Din păcate.

Și atunci e nevoie să învățăm să nu mai traim pe fastforward. Iar de la un nivel de rafinament încolo, la care putem ajunge după ce vom fi renunțat să mai fugim, poate fi numit artă. O putem desăvârși până într-acolo încât să-i îndeplinim rugămintea pe care Horațiu ne-a adresat-o, aceea de „Carpe diem”.

Dezinstalarea acestor programe preluate de la predecesorii noștri nu reprezinta nicidecum o trădare față de ei. Nu toate obiceiurile familiei din care venim sunt de dus mai departe și, ce e cel mai și cel mai important nu trebuie să le transmitem mai departe următoarelor generații.

Așa că, atunci când vi se va părea un pic dificil să vă opriți din a mai face „scenarii” pentru orice activitate ce urmează să o întreprindeți sau atunci când veți face efortul de a nu mai avea așteptări de la oameni și chiar de la voi (cei care sunteți perfecționiști, de exemplu și credeți ca le puteți face pe toate perfect și din prima încercare 😀 ) atunci când vi se va părea greu să vă opriți din aceste comportamente, aș vrea să vă amintiți că efortul vostru are un dublu beneficiu. E și pentru voi pentru că vă ajută să vă îmbunătățiți calitatea vieții dar și pentru generațiile viitoare care nu vor prelua aceste modele transgeneraționale. Adică nu vă veți vedea și copii chinuiți de neliniște, de dezamăgirea că nu sunt perfecți sau că oamenii din jurul lor nu se comportă conform așteptărilor pe care ei le au de la ei.

Și, revenind la idee, orice comportament se poate rafina și poate atinge un nivel la care se poate numi artă. Putem face de așa maniera încât la fiecare pas să ne întrebăm: de ce mă grăbesc? De ce simt nevoia să sar de la un gând la altul, de la o idee la alta? Și dacă totuși voi reuși să le derulez pe toate cu viteza pe care o doresc, sigur o sa le pot face pe toate bine? Dar zăpăceala asta care se crează în mintea mea din cauza acestei agitații, e felul în care îmi doresc să trăiesc?

*

Nu ați experimentat pana acum starea de calm și de liniște? Orice are un început. Începeți cu 5 minute în care pur și simplu să stați și sa fiți conștienți de ceea ce vă înconjoară. Nu să vă opriți gândurile, nu să adormiți, nu să stați pe un norișor roz ci doar să fiți atenți la voi și la corpul vostru. Să fiți atenți la toate câte vă înconjoară aici și acum, în momentul ăsta, pentru ca astfel și mintea să înceapă să fie acolo unde corpul vă este și, datorită absenței acelor multe gânduri inutile, să puteți să auziți și ce vă spune sufletul.

Atunci când reușim să le punem la unison – mintea, trupul și sufletul – când ne îngrijim ca fiecare să primească ceea ce are nevoie atunci putem spune că trăim în armonie și putem să tindem să ne ridicăm traiul la nivel de artă.

Ziua în care veți face acest lucru de a vă opri din fuga nebună să știți că este ziua în care v-ați așezat pe drumul schimbării. Și, ușor, ușor va deveni un mod de viață.

Trust me, I am old and I am a psychologist! 😀 😀 😀