Quid pro quo

Nimeni nu e a lu’ nimeni și cred că o mare șmecherie a vieții ăsteia trăite p-aci pe pământ este să ne bucurăm de oameni și de lucruri atât timp cât sunt, profund și plenar like there is no tomorrow, fără așteptări și fără să credem că altfel ar fi fost mai bine. Visăm la altfelul ăla inventat de noi fără să-i fi întrebat și pe ceilalți dacă și ei visează măcar în același registru. Dacă măcar se gandiseră să viseze împreună cu noi sau ce fel de vis or fi având și ei, ce fel de dorințe, ce ar fi dispuși să ofere la schimb pentru ceea ce noi avem de dăruit?

Quid pro quo este o expresie în limba latină ce înseamnă „ceva pentru ceva” sau „o favoare pentru o favoare”, folosită deci pentru a identifica un schimb de bunuri, în care un transfer depinde de celălalt.”(Wiki)

Dar care dintre noi s-a gândit la relația sa de cuplu ca fiind bazată pe un schimb permanent de „ceva pentru ceva”? De câte ori te-ai gândit să negociezi ceea ce oferi sau de câte ori te-ai gândit să fii echitabil în raport cu partenerul tău de viață? Adică să evaluezi toate câte le primești prin relația voastră și să te gândești cum sau ce să faci pentru a fi echitabil. Cum sau ce să faci pentru a păstra echilibrul, pentru a crea o pseudo-simbioză a celor două suflete?

Mă gândesc că toate acestea ar fi posibile dacă „cineva” ne-ar învăța să fim parteneri de viață cu oamenii cu care, la un moment dat, decidem să ne căsătorim sau să fim într-o relație de lungă durată. Sau, măcar dacă am fi văzut la părinții ori bunicii noștri pentru ca astfel să preluăm un model din care să fii înțeles că ambii parteneri au drepturi și obligații ce au fost agreate de cei doi.

Sau dacă nu ni s-ar fi vorbit atâta despre iubirea necondiționată.

Eu personal consider că noi oamenii, omenirea, nu suntem într-un moment de evoluție al spiritului care să ne permită să iubim necondiționat nici măcar pe partenerii de viață nu mai zic pe toată lumea. Încă vrem ceva la schimb pentru ceea ce suntem dispuși să oferim în acea relație. Și nu e nimic greșit atât timp cât suntem conștienți de ceea ce avem de oferit pentru ca astfel să fim rezonabili în cererile noastre. Întotdeauna îmi place să dau exemple care au o tușă groasă, grea, care adesea e incomodă tocmai pentru că îmi doresc să mă fac înțeleasă.

Așa încât, vin și vă întreb: poți să ceri fidelitate unui om pe care îl înșeli și în gând? Sau poți să ceri unui om să se mulțumească cu foarte puținul iubirii manifestate de tine și în același timp să îi ceri dovezi de iubire din ce în ce mai absurde? E corect să-i ceri unui om ceea ce tu știi despre tine că nu poți să faci, să manifești ori să oferi unui alt om?

Poți să tot ceri unui om (de parcă ți-ar fi dator la infinit) să umple un gol care, de cele mai multe ori, este ca o gaură neagră din acest Univers, insațiabilă și unde toate dovezile par minuscule, insignifiante?

[Eu spun că nu, dacă e cineva care zice că da, aș vrea și eu să stau de vorbă cu el/ea. Dar pe bani. 😀 ]

*

De aceea cred că două lucruri avem de făcut, două lucruri care sunt ca niște fațete ale aceleiași monede.

1.Să fac tot ce stă în puterea mea ca să pot să știu cât sunt și ce nevoi am și să mă accept așa cum sunt cu bune și cu rele. Pentru că, atunci când eu sunt bine cu mine am să pot să construiesc o relație cu un alt om, realție bazată pe ceea ce am eu de oferit și nu pe ceea ce aștept de la celălalt să îmi ofere. Sau, mai trist, să cred că omul pe care l-am ales să-mi fie partener de viață este dator să-mi vindece rănile făcute de alții.

Când, de fapt, tot ce am de făcut este să fiu bun-întreg, pe picioarele mele, să-mi construiesc binele meu și să-mi doresc să împart bucuria trăită cu partenerul meu de viață. Cam așa văd eu că înseamnă să fiu adult, conștient de plusurile și minusurile mele și capabil să dăruiesc ceea ce pretind de la relația cu celălalt.

Și, cred că la fel de important este…

2.Să învăț să primesc darurile cu care celălalt vine către mine pentru ca astfel să creez între noi un flux de iubire care să ne hrănească pe noi și relația noastră.

„Îți dau, îmi dai” nu este altceva decât trăirea conștientă a unei vieți în doi unde ambii protagoniști sunt realiști și recunoscători pentru că le-a fost dat să trăiască această armonie a sufletelor pe care, generic, o numim iubire.

Inimioara este din ceramică de Fes. Mi-a întins-o, timid, un lucrător din atelierul de ceramică. Iar cele două sunt doar două inelușe pe care le mai port din când în când. Dar ce iluzie frumoasă pot crea, nu-i așa? 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.