Nu există justificări sau argumente care să scuze un gest sau un cuvânt care a rănit alt om.

Sau altă seminție sau alt popor.

Nu putem să justificăm răul făcut altui om (sau altor semeni ai noștri) pentru că noi, la rândul nostru avem o gândire distorsionată din cauza poveștii noastre de viață care cuprinde (și) o traumă.

Nu putem până la nesfârșitul vieții noastre să dăm vina pe părinți sau circumstanțele în care noi am suferit o nedreptate sau chiar o traumă ca astfel să putem să justificăm răul făcut altor oameni.

Ca să ne putem opri din a mai face rău, putem să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat – și asta e posibil doar dacă shimbăm persepctiva din care privim lururile – ori am putea să trecem la nivelul următor și să începem să privim acea întâmplare ca și cum am plana deasupra acelei scene putând astfel să înțelegem toate versiunile poveștii, ale fiecărui personaj.

Ce mai trebuie (da, de data asta chiar trebuie!) este să facem este diferența dintre a înțelege și a fi de acord.

Bineînțeles că nu trebuie să fim de acord cu faptul că nuștiucine m-a abuzat sau nu știu cine m-a nedreptățit sau, cine știe din ce motiv, m-a făcut să mă simt rău. Nu, nu o să-l mângâi pe creștet pe abuzator, nu am să-i spun că îi înțeleg mecanismul prin care a ajuns să facă rău altor oameni. Nu doar că există riscul să nu înțeleagă ba, mai mult, există riscul să creadă (în mintea lui distorsionată de suferință) că este justificat tot comportamentul său și că, de fapt, el nu a fost niciodată înțeles de nimeni. Practic, e ca și cum i-am normaliza comportamentul aberant. Și nu vrem să facem asta pentru că nu ar fi de folos nimănui.

În același timp, eu nu cred în această mângâiere pe cap pentru că, în opinia mea, nu suntem prea mulți oameni pe pământul ăsta care să se poată ridica la un așa nivel de compasiune încât să poată să treacă dincolo de suferința sa și să-l compătimească pe agresor. Adică să poată spune: „Știu că ești atât de fuckedup din cauza altor oameni care te-au rănit și știu că de aceea mi-ai făcut mie rău.” Or fi prin Tibet, prin ashram-urile din India dar asta nu înseamnă că ne întâlnim cu ei la fiecare pas. Iar dacă totuși o face nu este autentică remarca așa încât, victima nu face altceva decât să-și mai adauge o suferință, aceea de a normaliza un comportament rău.

*

La fiecare pas ne întâlnim cu oameni care au fost răniți de alți oameni (de multe ori, de către oameni dragi) și care habar nu au cei mai mulți dintre ei că sunt exact ca niste animăluțe rănite care își ascund rănile bravând și/sau atacând pe ceilalți doar dacă li se pare că au intenționat să îi rănească. Cumva suntem într-un cerc vicios al traumei, mai mult o spirală care trece de la o generație la alta dar și în plan orizontal de la un om la altul care aparține aceleiași generații.

Așa perpetuăm acest gen de comportament aberant care generează alte traume, alte povești triste sau chiar dramatice. E ca și cum am da de la unul la altul o minge de foc care arde orice atinge și niciunul dintre cei prinși în acest joc absurd nu aruncă hăt, departe, obiectul acesta care rănește.

Sunt prea puțini cei care aleg să nu mai facă rău indiferent de trecutul pe care l-au avut, inidferent de ce au văzut la predecesorii lor, inidferent de cât de mult au avut de tras din relațiile cu ceilalți; pur și simplu, într-o bună zi, aleg să nu mai perpetueze aceste comportamente. Aleg să nu mai facă rău.

În fond este o alegere pe care o fac și pentru sufletul lor pentru că nu și-l mai umplu cu amărăciunea sentimentelor de răzbunare, a ranchiunii. Mintea, astfel, nu mai e ocupată cu grija permanentă: „Dacă o să fiu rănit din nou dacă îmi pierde vigilența și nu mai mârâi la fiecare om care vine atât deaproape de mine încât îi pot vedea sufletul plin de bune intenții? Că eu oricum nu cred în bunele lor intenții iar dacă au venit aproape de mine este doar pentru că vor să îmi facă rău.”

*

Păi, să vă spun eu ce se întâmplă atunci când nu mai sunt în defensă față de orice om întâlnit:

1.Curând ajung să cunosc oameni buni, ajung să pot să văd că nu este nimeni rău intenționat în ceea ce mă privește și astfel încep să trăiesc o viață frumoasă și echilibrată în care să nu mă mai simt ca un soldat într-un teatru de război.

Și, în același timp…

2.Sunt conștient că, în cazul în care voi ajunge la concluzia că mă aflu într-o situație de viață reală în care un om nu are intenții bune cu mine, nu e nevoie decât să-mi aduc aminte că am multe instrumente care să mă ajute să țin răul departe de mine.

E ca pisicuța aceea care își ține gheruțele în pernițe și doar dacă nu se simte în siguranță le va scoate de acolo. Dar, vă dați seama că atunci când credem că orice om întâlnit e un potențial agresor; când ne gândim că oricine ar putea avea în gând să-mi facă mie rău, atunci voi trăi permanent cu gheruțele jumătate scoase. Și voi fi în cercul vicios în care, trist, mă voi întreba de ce stau oamenii departe de mine, de ce sunt izolat, de ce calitatea vieții mele este îndoielnică?

*

Să renunți la această defensă este o dovadă de maturitate. Este dovada clară că știi „cât ești”, că ai încredere în forțele proprii și ești ferm convins că, indiferent de ceea ce se va întâmpla, vei putea să iei cele mai bune și eficiente decizii. Și la fel de bine știi că, în cazul în care se dovedește că decizia nu a fost atât de bună, vei putea să revii asupra ei și astfel nu vei menține în viața ta o situație nefavorabilă doar pentru că îți este greu să crezi că, la un moment dat, ai ales greșit.

Și, cu siguranță, vei ajunge să trăiești viața pe care și-ai dorit-o, o viață plină de momente de liniște, trăită cu oameni lângă care te simți în siguranță, cu care împărtășești aceleași valori și lângă care poți afla bucuria împărtășită cu alții.

Degeaba aștepăm de la alții să se schimbe. Pierdem timp și energie aiurea când, de fapt, tot ce avem de făcut este să ne spunem într-o bună zi:

„Eu nu mai vreau să fac rău!”

Adică să îți sădești în suflet seminițele binelui.