Copiii nenăscuți


Într-o zi, „din senin” – și pun ghilimele pentru că, în terapie, subiectele de discuție nu apar din senin, există o înlănțuire de idei, uneori greu sesizabilă, menită să scoată efectiv din străfundurile sufletului toate câte sunt de rezolvat. Așa s-a întâmplat și în ziua aia în care Decebal, ultimul dintre terapeuți, și-a adus aminte că în 2010 a fost la un curs de constelații familiale al soților Sophia și Bert Hellinger. Întâmplarea pe care discuția noastră i-a evocat-o nu mi-o mai amintesc. Dar ceea ce a urmat după aceea era atât de mare, de greu, de important din punct de vedere al terapiei mele, al vindecării mele încât estompează orice altă amintire din ziua aia.

Ce își amintea Decebal și mi-a povestit și mie este că, într-una dintre zilele de curs, la un moment dat Sophia Hellinger a oprit cursul pentru că, a zis ea:

– Eu simt ceva. E ceva ce nu pot să înțeleg și cred că este legat de un eveniment colectiv, ce ține de poporul vostru.

Au început discuțiile, întrebările și așa au ajuns la concluzia că este vorba de acea perioadă nefericită, nefastă a acestui popor care a început cu decretul din octombrie 1966 care interzicea întreruperile de sarcină și care, de fapt, a dus la foarte multe avorturi și la moartea multor femei care, din disperare, încercau să scape de o sarcină nedorită, neplanificată.

Îmi povestea Decebal că în urma discuțiilor cu cei peste 400 de participanți care se aflau în sală la acel curs, Sophia a putut să înțeleagă că ceea ce simțise ea era ceva ce ținea de inconștientul colectiv care, în cazul poporului român, cuprindea și amintirile acelor suferințe. Suferința copiilor nenăscuți, suferința mamelor care se aflaseră în fața unor asemenea alegeri, suferința familiilor care au trebuit să-și ducă traiul mai departe în absența acelei femei care le fusese soție, poate mamă, poate fiică sau soră și care murise în urma unui avort făcut de cine știe cine și Dumnezeu știe în ce condiții.

Discuția aceea cu Decebal mi-a scos din cele mai adânci străfunduri ale sufletului meu amintirea întreruperilor de sarcină pe care le-am făcut. Două au fost înainte de ‘89 în niște condiții îngrozitoare și care mi-au lăsat niște amintiri terifiante cu care era firesc că nu puteam trăi așa că le-a îngropat cât mai adânc, am pus peste ele o placă mare așa cum au pus oamenii aia la Cernobîl o placă mare de beton ca nu cumva să mai iasă de acolo. Nici una dintre emoțiile trăite atunci. Nici frica, nici deznădejdea, nici uimirea că așa ceva este posibil, nici frica că ai să mori sau că vei păți ceva și vei fi nevoită să ajungi la spital ca să te salvezi dar, dacă ajungi acolo e posibil să fi anchetat de miliție pentru că ai căzut sub incidența decretului 770.

Să te gândești că acolo, în tine, creștea altă viață, că acela este și el tot copilul tău, la fel ca cel pe care îl ții în brațe, care ți se împleticește printre picioare, care fuge cu mânuțele întinse către tine și zice cel mai frumos „mama” din lumea asta, la lucrul acesta nu, nu te puteai gândi, nu aveai cum să vezi lucrurile așa pentru că altfel n-ai fi putut să faci întreruperea aceea de sarcină. Și nu ai fi avut cum – într-un procent foarte mare de cazuri – să ții toate sarcinile care apar pentru că ți-e greu să te gândești că ai putea să crești 3-4-5 sau mai mulți copii.

De ce nu foloseam metode contraceptive? În primul rând pentru că acum aproape 35 de ani (în cazul meu) nu existau. Poate că azi vă este greu să înțelegeți dar nici măcar prezervative nu existau. Și nici foarte multe informații despre „metoda calendarului” sau de spre coitus interruptus nu existau. Iar toate astea se datorau faptului că sexul era un subiect tabu în familie iar conceptul de educație sexuală nu exista. De aici, rezultau multe sarcini nedorite, neplanificate și care – tot din necunoaștere și din lipsă de educație – duceau la decizia clară și fără echivoc de a face avort. Așa am ajuns ca în amintirile acestui popor să existe foarte mulți copii nenăscuți și foarte multe mame care poartă cu ele suferința de a fi decis la un moment dat să curme viața copiilor ei nenăscuți. La fel cum există și amintitirea mamelor care au murit o dată cu pruncul nenăscut. Și purtăm cu noi, în soarta acestui popor și durerea dar și păcatul de a ne fi omorât copiii veniți atunci când nimeni nu îi aștepta.

*

Am știut dintotdeauna ce simt părinții cărora le mor copiii. Credeam că așa sunt eu hiper empatică, ca m-a învățat practica, experiența profesională, mai ales cea din spital. Adevărul este că eu știam ce simt pentru că știam ce am simțit atunci când am făcut întreruperile de sarcină. Doar că nu știam pe vremea aia că, faptul de a simți, de a „vibra” la unison cu durerea altora se datora unor amintiri pe care le îngropasem de vii, acelea de a-mi fi pierdut niște copii nenăscuți. Nu mai știu acum dacă erau chiar nedoriți. Acum gîndesc că nu ai cum să te gândești la un copil ca fiind nedorit dar realitatea este că, atunci nu vedeam un fetus ca fiind un copil. Era doar un conglomerat de celule care se tot divideau și, așa privind lucrurile, era simplu să decizi că întreruperea de sarcină era cea mai simplă dintre soluții.

Am început să înțeleg, să pot cuprinde întregul „tablou” după ce a murit Ovidiu al Elizei. După ce mi-am văzut prietena zdrobită de pierderea pe care o suferise. Și, mult timp am crezut că toată suferință mea pe care eu am trăit-o în primul an după acest eveniment nenorocit, se datora faptului că eu putea să „simt”, datorită empatie mele, ceea ce a simțit Eliza. Credeam că se datora, în mare parte, traumei vicariante despre care a scris colega Viki Dumitrache. De fapt, suferința mea ce s-a prelungit nefiresc de mult mai bine de 1 an de la moartea lui Ovidiu, nu se datora doar acelei pierderi ci, ceea ce se întâmplase atunci își căutase loc în sufletul meu și se așezase fix pe ceea ce exista de mult acolo. Era amintirea tuturor copiilor nenăscuți, a întregii suferințe trăite în mod repetat, care se așezase strat peste strat, întâmplare peste întâmplare, sentiment peste sentiment, lacrimă neplânsă peste alt ocean de lacrimi neplânse.

Chiar dacă în mod constant, în cabinet le spuneam pacienților mei că, de fiecare dată când reacționează disproporționat cu evenimentul prezent, e musai să se gândească dacă nu cumva evenimentul de acum a venit și s-a pliat, s-a așezat pe ceva preexistent întâmplat cu mult timp în urmă, nu reușeam să înțeleg asta și în cazul meu.

Le spuneam lor dar eu (încă) nu auzeam și pentru mine.

Astfel nu puteam să înțeleg că atunci când mă durea, când plângeam, când simțeam nevoia să împart de mâncare pentru Ovidiu, era și pentru toți copiii mei nenăscuți. Acesta a fost și unul dintre motivele care m-au determinat să mă întorc iar la terapie. Practic este a 3-a „tură” de terapie, terapie pentru care bunul meu prieten Alex insistase să o încep de ceva vreme, cred că mai mult de 6 luni. El, fiind un terapeut bun, a înțeles din toate discuțiile noastre că am nevoie de cineva care să mă ajute să trec peste perioada asta grea și a insistat dar… eu am tot amânat. Așa a fost, a trebuit să mai treacă un timp până când să mă decid. Iar un factor determinant al deciziei a fost moartea lui Ovidiu.

Ce s-a întâmplat în terapie, după alte câteva luni, a fost că a ieșit la iveală faptul că mare parte din suferința mea era data de toate câte le „îngropasem” atunci de mult când, fără să îmi fi îngropat copiii nenăscuți, mi-am îngropat de vii sentimente, trăiri și nevoi neîmplinite.

Acela a fost momentul când am decis cu Decebal că e de folos să fac un ritual prin care să îmi duc la capăt un doliu început cu mai bine de 30 de ani și neterminat niciodată până atunci. El mi-a zis ceva de o plantă pe care să o țin, să o îngrijesc o perioadă, eu m-am lăsat dusă de gânduri, m-am lăsat să simt, să înțeleg ce are nevoie sufletul meu și am decis că o să fie o plantă în ghiveci pe care, atunci când am s-o văd am să știu că poate reprezenta toți copiii mei nenăscuți. Când am pronunțat prima data această sintagmă mi-am dat seama că a fost primul progres: trecusem de la „avorturile făcute” la „copiii mei nenăscuți”. Ca să ajung aici mi-a fost de folos și ceea ce mi-a zis Decebal cum că, în terapia constelațiilor familiale (metoda lui Hellinger) copiii nenăscuți nu vor altceva decât să le fie recunoscut locul lor, să fie văzuți, să existe și să nu mai fie doar un număr de sarcini nedorite sau neduse până la capăt. Gândul acesta, imaginea asta a unor suflete ce nu te ceartă, nu îți reproșează ci doar îți cer să le faci și lor un loc în familie, vor să fie văzuți ca fiind parte din constelația familiei tale, m-a ajutat să fac pace cu mine și cu deciziile mele. Și să mă iert că nu am știut să fac altfel.

Cu mintea pe care o aveam atunci, cu ceea ce știam eu despre viață (eu și tatăl copiilor mei), în contextual socio-economico-politic în care trăiam, am luat niște decizii. Și tot ce mai pot să mai fac acum este să mă împac cu aceste decizii și să mă iert. Să îmi cer iertare de la sufletele nevinovate cărora le-am curmat viața și să îmi doresc din tot sufletul meu această recunoaștere a existenței lor în constelația familiei noastre ca astfel să se restabilească un echilibru.

De ce vă spun toate astea? Cred că, dacă nu mi-ar fi povestit Decebal despre „întâmplarea” de la cursul soților Hellinger în care s-a putut simți karma acestui popor, n-aș fi ales să public această mărturisire a mea. Probabil că aș fi scris despre ea ca parte din procesul terapeutic, ceea ce aș fi scris ar fi fost parte din ritualul despre care v-am zis și care cuprindea prezența unei plante, scrisul ca mărturisire și, cam pe acolo s-ar fi terminat lucrurile atunci când le va fi venit timpul să se termine.

Dar, când mi-am dat seama că suntem atât de multe femei care au decis să nu ducă la capăt o sarcină și care nu au vorbit cu nimeni niciodată despre asta – nici măcar cu ele însele – care duc cu ele o povară care este și a partenerului de viață cu care au conceput copilul ăla și care partener habar nu are (în cele mai multe dintre cazuri) de grozăvia trăită sau și el, la rândul lui, și-a îngropat orice sentiment legat de evenimentul acela, toate acestea m-au făcut să scriu și să public.

Da, mi-a făcut bine să scriu în procesul meu de vindecare. Iar gândul că aceste rânduri pot ajuta alte femei și alți bărbați să-și conștientizeze pierderea și să facă ce stă în puterea lor și ce le dictează sufletul ca să poată să își încheie doliul, toate acestea m-au făcut să cred că publicarea lor, dincolo de autodezvăluirea poveștii mele, are rol de tâlc, de instrument ajutător în procesul de vindecare. Și, cine știe, cu cât vom fi mai mulți cei care ne vom ierta și ne vom cere iertare, cu cât vom fi mai mulți cei care ne vom aduce un pic de liniște care să ajute acele suflete să nu mai fie legate de noi pentru ca astfel să poată să își urmeze cursul lor, cu atât vom putea contribui la ameliorarea sorții acestui popor.

Pentru că, n-am să încetez să spun că: un popor este ca un organism viu și fiecare dintre noi reprezintă o celulă a acestui organism. De aceea, cu cât vom fi mai multe „celule” care tind către echilibru și armonie, cu atât și organismul va fi mai sănătos.

Și ca să fac din aceste rânduri chiar un instrument prin care să putem să ne vindecăm, duc mărturisirea până la capăt și vă spun că planta pe care am ales-o este un boschet destul de mare și rotund, din acela care e mereu verde și pe care l-am cumpărat imediat ce am avut discuția cu Decebal. Am fost foarte atentă la florăriile pe lângă care treceam pentru că îmi spusesesm că voi simți care este planta cea mai potrivită care să mă ajute să fac pace cu trecutul meu. Nu mi-a luat mult, mai ales că, dacă doar îți propui ce vrei ea, mintea, își face treaba. Nu e nevoie să fii atent doar la asta dar e nevoie ca atunci când vei simți că te poartă pașii către o anumită plantă, să nu începi să spui, „hai, măh, ce e prostia asta…” sau „acum nu am timp…”, „lasă că fac zilele următoare.” pentru că este doar o amânare ca multe altele pe care le-ai mai făcut atunci când credeai că ceea ce urmează să faci va durea ca dracu. Eu vă spun că a fost un pic mai simplu decât am crezut și, de fapt, a fost eliberator. Mai ales că am vorbit cu copiii mei despre boschetul acela care trona în balcon. Ba, chiar am vorbit înainte de a-l cumpăra, le-am spus că voi face un ritual pentru toate avorturile făcute (încă nu ajunsesem să pot să mă exprim ca fiind copiii mei nenăscuți) și cred că replica spontană a lui Andrei: „A, așa o să ne cunoaștem frații…” m-a ajutat să pot să integrez acest ritual. Îmi aduc aminte că replica lui Andrei m-a bulversat, m-a deconcertat, a zdruncinat ceva în mine pentru că m-a forțat să privesc toată acea bucată de viață, toate acele decizii, toate sufletele acelea ca fiind frați cu minunea de om pe care o aveam în fața mea și căruia îi pot spune copilul meu.

Vă spun sincer că atunci când am adus acasă ghiveciul, l-am lăsat pe holul de la intrare și nici nu m-am mai uitat la el câteva ore. După care mi-am zis că totuși e ceva viu care are nevoie de soare și apă așa că nu pot să îl las în holul ăla întunecat.

L-am scos pe balcon.

L-am udat.

În următoarele zile mi-a fost greu să mă uit la el, mi-a fost greu să fac ritualul zilnic prin care mă rugam să mă ierte și le spuneam să meargă acasă în Lumină așa cum stabilisem cu șamanca mea că e bine să fie făcut. Hmm… Andreea nu e șamancă dar așa îmi place mie să îi spun pentru că nu prea pot să cuprind toate câte le știe ea, toate câte le poate simți și face ea. E o persoană foarte spirituală care m-a ajutat să îmi deschid mult câmpul cunoașterii dar și al capacității de cuprindere a toate câte se întâmplă în lumea asta și încă sunt nevăzute pentru mulți dintre noi. Așa că, atunci când i-am povestit Andreei de ceea ce am înțeles în terapie că purtam cu mine de atâția ani, ea m-a ajutat să găsesc cuvintele potrivite care să mă ajute, practic, să îmi duc doliul acestor pierderi. Inclusiv să le dau nume nenăscuților. E o chestie care vine spontan, nu vă speriați, nu e nimic spectaculos, e nevoie doar ca, atunci când „vin” să vă lăsați sufeltul să primească și să le scrieți pe hârtie. Și asta se poate întâmpla destul de lesne dacă vă rugați acasa sau într-un alt loc în care să vă simțiți bine, liniștiți, ocrotiți. Nu e nevoie să vă rugați pentru a „primi” numele ci, doar să lăsați ca acele amintiri, acele trăiri de atunci, din zilele acelea, să vă vină în minte, să nu fugiți de ele pentru ca astfel să le puteți face, conștient, parte din povestea voastră de viață.

E ca și cum ați întregi un puzzle care formează povestea voastră de viață. Oricât am fugi, ele există și de aceea e de folos să le facem parte integrantă din imaginea pe care o avem despre viața noastră. Pentru că, oricum sunt acolo, prezența lor are un efect și generază unele reacții, sentimente și trăiri.

Ce am făcut eu a fost să mă rog în fiecare zi și să aprind o lumânărică pe care o lăsam să ardă până la capăt și știu că după 2-3 zile am plâns. Am simțit tot regretul de a nu fi știut atunci, de mult, să fi făcut altfel încât să nu provoc suferință. Mi-era simplu să le cer iertare dar îmi era dificil să mă gândesc la mine că mă iert.

Știam că face parte din procesul de vindecare al meu și al lor ceea ce făceam iar asta m-a ajutat să pot să urmez acest ritual pe care îl stabilisem cu Andreea să fie de 40 de zile.

Iar când am ajuns în prima duminică la biserică, spontan mi-a venit în minte să aprind o lumânare la adormiți pentru fiecare dintre ei. Și, la fiecare lumânare aprinsă am zis „Iartă-mă!” cu tot sufletul și cu tot regretul.

Nu știu ce se întâmplă acolo, undeva în locul acela pe care noi l-am stabilit a fi în astral, dar pot să vă spun că, cu fiecare zi în care am conștientizat partea aceea din viața mea pe care o țineam ascunsă, de care îmi era rușine, care îmi amăra sufletul fără ca măcar să fiu conștientă că o face, cu atât mi se așternea o liniște ne mai trăită până atunci.

Am avut și zile în care îmi venea să îi spun lui Andrei să vină să mă ajute să iau „boschetul” să mergem la cimitir la bunicii lor, părinții tatălui lor, și să îl punem și pe acest boschet în pământ acolo unde e locul tuturor celor care s-au dus dintre noi. Dar, de fiecare dată am simțit că n-a venit timpul așa că am continuat să mă rog, să îi rog, să aprind lumânări – acasă atunci când mă rugam acasă și aprindeam doar una pe care o lăsam să ardă lângă boschet și la biserică unde aprindeam numărul exact și unde la fiecare lumânare așezată la adormiți îmi ceream iertare.

Îmi aduc aminte că în prima duminică am plâns la slujbă, plâns din acela cald și vindecător care s-a întețit un pic atunci când mi-am venit ideea să aprind un numar exact de lumânări cu numărul celor nenăscuți și, cu lacrimile adunându-mi-se în mască, m-am dus să le cumpăr. Și am văzut și o icoană frumoasă cu Maica Domnului pe care am cumpărat-o iar când am ajuns la tânăra care vindea lumânările am văzut o altă icoană foarte frumoasă cu Isus Pantocratorul, o icoană pe care am descoperit-o cu mulți ani în urmă și care îmi pare a fi cea mai frumoasă așa că am întrebat dacă o pot cumpăra.

-A, nu, asta nu e de vânzare.

-A! ok, scuze! am zis și cred că m-am întristat. Dar, imediat după aceea, nu știu cum, nu știu ce a putut să simtă tânăra aceea cu ochi căprui și calzi că s-a uitat la mine și a zis:

-Dar, știți ce, v-o dau dumneavoastră, și mi-a zâmbit cu ochii ei calzi și frumoși iar pe mine m-a bușit plânsul și mai rău numai că, de data asta, cu capul plecat am plâns de bucurie ce era încă amestecată cu ceva vină dar și cu mare uimire pentru că am văzut gestul fetei ca fiind un semn că sunt pe calea cea bună. Pentru că, de foarte mult timp, multe întâmplări din viața asta mi-au arătat că Dumnezeu lucrează prin oameni așa că, atunci când mi se întâmplă nici nu mă mai mir. Mă bucur, sunt recunoscătoare și, mă rog, de multe ori un pic îndoită că aș merita dar asta este o altă discuție. (Dacă aș fi scris pe blog, aici aș fi pus un smiley face.)

Trebuie doar să ne lăsăm purtați, să ne lăsăm mâna noastră să se întindă către celălalt, să îi dea o cană cu apă sau un pic de pâine, să lăsăm sufletul să contureze cuvinte pe care gura noastră să le rostească și care să aline suflete sau să dăruim o icoană. Într-un cuvânt să fim buni așa cum cred că și-ar fi dorit Isus să înțelegem că trebuie să fim.

Și mai vreau să vă spun ceva. Cred că procesul acesta de vindecare pentru ceva ce țineam adânc ascuns în mine de mai bine de 30 de ani a început într-o zi în care am auzit la radio RFI că Papa Francisc a dat voie tuturor preoților catolici să dea dezlegare de păcatul avortului. Încă îi aud vocea Andreei Pietroșel care spunea mai departe că până la acest decret papal (sau cum s-o fi chemând) această dezlegare o putea face doar înalți prelați, nu orice preot. Și mai spunea Andreea la radio că Papa își justifica decizia sa spunând că:

„Acolo unde există căință, trebuie să existe și iertare.”

Îmi aduc perfect aminte că în dimineața aceea făceam curat în casă iar știrea asta m-a surprins cu mopul în mână. Știu cum mi-au dat lacrimile, cum am rămas îndoită, sprijinită în mop și cum am spus de câteva ori cu glas, nu doar în gând: „În sfârșit, cineva a înțeles!”

Cineva înțelesese că atunci când mă hotărăsc să vin la tine, preotul, la tine omul care îmi mijlocește legătura cu Dumnezeu și mă vezi plină de regret, de căință, mă vezi că abia m-am putut târî de durere (nu fizică ci, durerea aia din suflet, povara aia care îți ia suflul și te face să oftezi des), dacă mă vezi că sunt supărată și chinuită nu îmi mai spune și tu că o să ard nu știu unde, că nu am voie la iertare nu știu câți ani, că nu e simplu și că trebuie canon mare, etc. Ajută-mă să îmi duc povara până ce voi fi în stare să mă vindec, să mă iert și să pot să merg pe lumea asta mai drept și respirând mai ușor.

Photo by Irina Anastasiu on Pexels.com

Un gând despre “Copiii nenăscuți

  1. Zguduitor. Multumesc pentru sinceritate si adâncime. Nu as fi în stare sa scriu asa ceva, desi as avea ce marturisi, ca mai toate femeile care si-au trait tineretea in anii 70-80.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.