O altă zi în sala de operație


De felul meu nu prea transpir nici măcar în zilele foarte călduroase. Ce mi-a mai dat de furcă la capitolul ăsta este menopauza 😀 dar amintirea care mi-a venit azi în minte și aș vrea să v-o povestesc s-a întâmplat de mult de tot, acum mai bine de 20 de ani pe vremea în care eram tânără.

Lucram la sala de operații atunci ca asistentă de instrumentar. În ziua aia era o operație grea în care intrau 3 medici, era cu risc mare de sângerare și cu risc neurologic pentru că operau la nivelul coloanei toracale. Pentru cei nefamiliarizați cu anatomia coloanei, la nivel toracal măduva spinării este „întreagă”, plină și de aceea riscul să creezi leziuni grave care pot fi ireversibile este mult mai mare.

Era un pacient tânăr de 30 și un pic de ani, mare ca statură și cu musculatură bine dezvoltată. De la început a fost o atmosferă foarte concentrată, liniște mormântală, gesturi armonizate, cuvinte spuse doar din priviri, mergea bine totul, ce să mai. Dificil dar foarte bine.

Până la un anumit moment în care, din profunzimea plăgii, a început o sângerare abundentă. Etapa operației la care se ajunsese deja era că osul/oasele din arcul posterior al coloanei vertebrale fuseseră îndepărate și măduva spinării era expusă. Măduva spinării, aia frumoasă și sidefie, scăldată permanent în lichidul cefalorahidian care este limpede, limpede se putea vedea în toată splendoarea. Doar că, de ea nu te poți atinge decât cu niște „tamponele” mici cam de juma de centimetru pe juma de centimetru făcute din vată sterilă îmbibată în apă sterilă ca să fie perfect plate și să nu aibă nici un fel de scame. Dacă au sau nu„scame” doctorii pot vedea foarte bine pentru că la astfel de operații au ochelari măritori, „lupe” le zic ei, care măresc de nu știu câte ori. Deci pot vedea și o scamă. Și pot vedea jumătatea de centimetru de măduvă asupra cărei acționează ca stfel doar să o „mângâie” cu gestul lor pentru ca astfel să nu îi provoace nici o leziune.

Deci măduva era expusă pentru că trebuia să fie scoasă o tumoră din vecinătatea ei așa că, atunci când a început să sângereze foarte mult din musculatura paravertebrală, ei trebuiau să umble cu mare grijă ca, în încercarea de a opri sângerarea să ocolească total măduva.

E, în momentul ăla au început să îmi ceară toți cei trei doctori câte ceva. Norocul meu și al lor dar mai ales al bolnavului a fost că deja aveam experiență așa că am înțeles repede ce se întâmplă, am realizat că toți vor câte ceva dar eu n-am decât două mâini. Dar ne mergeau mâinile repede, repede, reușeam să le dau și să iau instrumentele din mâinile lor, să le șterg de sânge și să continuăm să facem repede, repede ce era de făcut. Plaga era adâncă datorită musculaturii care era mare și cu greu făceam față să nu se umple de sânge și ei să nu mai poată să vadă ce se întâmplă și astfel să nu poată controla.

La un moment dat, i-am dat doctorului Exergian ce îmi ceruse cu mâna stângă pentru că era în stânga mea, timp în care l-am auzit pe dr. Soare că îmi cere o chiuretă. Am luat chiureta pe care mi-o ceruse și, pentru că el era pe parte cealaltă și în diagonală (adică față în față cu dr. Exergian) pentru că era astfel poziționat, trebuia să iau instrumentul de partea din față ca să ajungă la el cu mânerul pentru ca în momentul în care o apucă să o și poată folosi. Și, în același timp mă gândeam că și dr. Podea îmi ceruse ceva și mă gândeam în ce parte a mesei de instrumentar era pensa cerută de el.

Deci, iau chiureta de „moț”, o îndrept cu mânerul spre doctorul Soare, se creează un moment de desincronizare și văd cum scapă chiureta în plagă. În plaga ai în care măduva pe care nu o poți atinge decât cu bucățele mici de vată mai ușoare decât un fulg, era expusă total.

Timpul se dilată.

Văd căderea chiuretei.

Timp în care îmi dau seama că va fi o catastrofă.

Măduva aia nu va mai fi niciodată funcțională.

În același timp îmi dau seama că înregistrez secvențial ceea ce se întâmplă în mai puțin de o secundă.

Văd mâna stângă a docotorului Soare cum apucă chiureta înainte să atingă măduva.

Percepția mea revine la normal. Încep să îi aud din nou pe doctori.

Pun pentru o secundă mâinile pe bolnav ca să pot să trag aer în piept.

Simt pe mâna mea stângă, mâna doctorului Exergian și îl  aud.

-Gata. Acum ne oprim puțin.

Stăm așa toți, eu cu mâna lui peste mâna mea preț de două secunde.

-Acum pornim. Pensă și chiuretă!

Îi dau ce a cerut, îi dau și lui Soare și lui Podea ce aveau nevoie. Simt ca niciodată în viața mea cum îmi curge transpirația pe spate și pe piept și la subraț.

Continuăm. Merge bine. Nu a mai fost nici un incident. Sângerarea s-a oprit, operația a continuat, tumora a fost scoasă. Ca de fiecare dată dr. Exergian a operat magistral.

În cele 2 sau 3 ore cât a mai durat operația m-au trecut alte valuri de transpirație de fiecare dată când mă gândeam ce s-ar fi putut întâmpla. Revedeam în minte secunda aia în care mi-a înghețat sufletul în mine de frica a ceea ce se putea întâmpla și transpiram.

Am ieșit din operația aia cu rochia de uniformă pe care o purtam pe sub halatul steril udă aproape toată.

Când bolnavul s-a trezit din anestezie și putea fi cât de cât cooperant, când i s-a spus să miște picioarele a putut să execute întocmai. Abia atunci ne-am liniștit. Ne-am dus să ne așezăm un pic, să bem apă, să mâncăm ceva repede pentru că în juma de oră trebuia să intrăm în următoarea operație.

Așa că ne-am construit o liniște la exterior care să ne asigure o gândire precisă, gesturi eficiente și rezistența de a mai sta în picioare, nemișcați, în jurul unei mese de operație pe care alt om se așeza pentru a-și găsi alinare. Despre zbuciumul cel mai adânc pe care nu am reușit să-l domolim imediat dar pe care învățasem să îl ignorăm, să nu îl lăsăm să ne întunece rațiunea, nu am vorbit decât după zeci de ani, în cazul meu.

Mulți dintre protagoniștii Poveștilor din Bagdasar sunt încă acolo, muncesc în continuare acolo în același ritm și nu pot să nu mă gândesc câte astfel de „întâmplări” nu or mai fi trecut peste ei, peste sufletul lor, vlăguindu-i pe moment și mai adăugându-le o cută pe față și cine știe câte alte fire albe.

Da, azi m-am gândit la voi toți pe care îi știu că puneți suflet în ceea ce faceți și m-am rugat să vă dea Dumnezeu putere și alinare ca să puteți ajuta. Sau, cum spune doctorița Cochior: „Ajută-mă, Doamne să ajut!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.