Waze-ul vieții


„Credința, speranța și iubirea ne conduc prin viață”, e o replică pe care am auzit-o într-un film. Propoziția asta simplă m-a făcut să mă gândesc că aceste concepte pot fi niște repere, un fel de waze care ne spune pe ce stradă să mergem, ce să evităm și, în general, ce e bine să facem ca astfel să putem avea o călătorie plăcută.

Putem să avem credință în divinitate dar nu doar în ea.

Credința că oamenii pot să fie și buni.

Credința că vom putea duce la bun sfârșit o idee, un proiect, un demers.

Credința că soarele va răsări mâine și dacă noi vom mai fi sau nu.

Credința că legile fizicii care țin luna și soarele și toate celelalte planete la distanța cea mai potrivită și care le învârt exact în sensul și ritmul în care trebuie vor fi valabile și mâine astfel încât, mâine ne vom putea folosi ceasurile pentru că orele vor curge la fel iar noi ne vom folosi timpul ce ne este dat fiecare după priceperea sa.

E, aici cred că intervine cumva speranța, în sensul că ne folosim de timpul acesta, aici pe Pământ, având în suflet speranța că ceea ce am gândit se va și materializa.

De multe ori habar nu avem cum ar putea să fie posibil așa ceva dar speranța ne alimentează visele și, la cei care rămânem măcar cu un vârf de picior pe pământ, care păstram aceasta minimă ancorare în realitate, vom avea idei inspirate din realitate care, într-un timp mai scurt sau mai lung să ne ducă mai aproape de un final fericit.

În ceea ce privește iubirea, impresia mea este că lucrurile stau un pic diferit pentru că este un sentiment complex ca trăire și în acleași timp este curat și simplu, în sensul de necomplicat, dar care ne scoate din zona de confort datorită măștilor sociale și a acelui soft care ne determină să ne „vindem” bine oricărui om care e dispus să ne asculte și să ne vadă.

Despre iubire s-au scris multe povești, avem multe proverbe și cimilituri, cuvinte spuse de oameni înțelepți care se adaugă la ceea ce am simțit și ceea ce am înțeles și internalizat prin experiență proprie, astfel încât fiecare are o părere proprie.

Pentru mine cea mai frumoasă definiție este dată de Dalai Lama:

„Să iubești un om înseamnă să-i vrei binele.”

Și cu asta mi se pare că a spus tot. Că a cuprins tot și că a eliminat tot ce nu poate să aparțină iubirii. Bunăoară, cum ar fi abuzul de orice fel, răul făcut cu gestul sau cuvântul și chiar gândul rău, nepotrivit care este total incompatibil cu iubirea.

Și, în același timp, avem și o „măsură” care mie îmi place foarte mult:

„Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.”

De unde înțelegem că „măsura” constă în a te iubi pe tine și, la fel de mult, să îi iubești pe ceilalți. Mă rog, ăia care or fi, nu chiar toți oamenii pentru că, realist vorbind, încă nu suntem acolo, noi ca omenire, atât de evoluați din punct de vedere spiritual încât să putem iubi toți semenii.

Și cred că mai avem un „instrument” care să ne ajute să răzbatem prin viață mai echilibrați și mai senini, neîmpovărați de ranchiună și de idei de răzbunare: iertarea. Reginei Elisabeta a României îi datorăm cuvintele care să ne ajute să ajungem la iertare:

Cel mai măreț drept al omului este iertarea.

Așa că, eu zic să ne exercităm acest drept, să avem speranță că nimic nu ne va strămuta speranța din suflet pentru ca astfel să putem iubi, atât pe noi înșine cât și pe ceilalți.

Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.