Eu cu mine și cu amintirile mele


Nu m-a învățat cu cuvinte, concret, ori cu fraze bine ticluite care să aibă tâlc, menite să mă facă să înțeleg cum e viața asta sau cum ar trebui să mă port. Nu mi-a zis concret: „În viață trebuie să fii cinstită cu oamenii cu care te întâlnești.” dar am văzut-o cum se raporta ea la oamenii cu care se întâlnea și am învățat prin imitație. Ca toate maimuțicile 😀

Avea o inteligență emoțională care nu știam noi atunci că așa se chema dar știam că e ceea ce numim „bună la suflet” cu toți oamenii cu care se întâlnea. Mi-aduc aminte cum se raporta la clientele ei, așa le spunea doamnelor care veneau la ea să își facă haine frumoase, ea fiind croitoreasă și cărora eu le-aș fi spus: „Doamneee, da chiar nu vezi că modelul ăsta pe care îl vrei îți face fundu mare?” sau „Nu-ți dai seama că nu poți cu picioarele alea să porți fuste scurte?”. Norocul meu (și mai mult al ei) că mă învățase să nu vorbesc neîntrebată și știam că am voie acolo, în dormitorul ei în care exista un colț denumit generic „atelier” doar dacă nu mă bag în seamă cu ele, doamnele. La geam era așezată mașina de cusut Singer iar lângă ea era o oglindă în care doamnele să se poată privi.

[Chiar acum îmi dau seama că toate erau „doamne” nu „tovarășe” așa cum ar fi trebuit să li se adreseze atunci. Așa le scria și în carnetul ei unde îți nota dimensiunile lor în centimetri și schița modelul].

Avea un fel delicat de a le spune clientelor ei cum ar trebui să fie lucrurile pe care și le făceau la ea. Veneau unele cu niște idei trăsnite – în sensul că nu le avantaja deloc – și ea le asculta, lua materialul și îl drapa pe ele încercând să dea forma pe care ele o povesteau după care le spunea: –

-Dar, ce-ați spune dacă am face așa?

Și iar lua materialul și îl drapa pe clientă, de data asta așa cum văzuse ea în imaginația ei că s-ar potrivi formei corpului respectiv. Și de fiecare dată avea dreptate. Avea un simț estetic extraordinar care punea în valoare formele cele mai plăcute și mai estompa din celelalte care stricau armonia. Iar „simțul” culorilor, felul în care se folosea de cromatică făcea și din cel mai banal material o piesă de vestimentație frumoasă.

Reușea să îmbrace orice trup de femei în așa fel încât să o facă pe femeia respectivă să se simtă bine. Și, credeți-mă că era câte o doamnă care era cât trei doamne și căreia îi făcea niște rochii care nu se reduceau la modelul „cămașă de noapte”. Cred că respectul pentru om o făcea să găsească soluții pentru toate neportivirile unui corp.

Făcea cu pasiune croitoria pe care o învățase în liceu și asculta teatru radiofonic. Povestea rar despre ea, despre viața ei, copilăria pentru că avea puține lucruri frumoase de spus. Era clar marcată de moartea mamei ei care se petrecuse într-un timp foarte scurt, în urma unei operații de apendicită. Era cam prin 1939, îi făcuseră rahianestezie, în urma căreia a făcut meningită. Încă nu se descoperise antibioticul așa că moartea a fost iminentă. O singură dată mi-a povestit că în momentul morții mamei sale a țipat și a „întors-o”.

-M-au dat afară din casă ca să o las să moară.

Nu mi-o pot imagina țipând. Nu am auzit-o niciodată și, mă gândesc acum, poate că ăla a fost momentul în care a încetat să mai ceară ceva pentru ea. Când a văzut că țipătul ei, cererea ei i-a făcut mai mult rău decât bine, poate că a încetat să mai creadă că are rost să se bată pentru ceva ce și-ar dori. Și, cam așa și-a trăit toată viața făcând tot ce stătea în puterea ei și uneori peste, ca oamenii din viața ei să fie mulțumiți.

Gătea minunat, făcea prăjituri și mai ales cozonaci extraordinari de buni; a crescut copii ei și ai copiilor ei dar și pe ai vecinilor care nu aveau cu cine să îi lase. Cosea haine oricui îi cerea și nu întotdeauna pe bani. Se descurca să facă rost de mâncare în anii când nu se mai găsea și n u s e p l â n g e a. N i c i o d a t ă. Când ne mai plângeam noi, ceilalți, de cine știe ce prostioară de suferință ne spunea:

-Dragă, da’ eu nici nu mai am loc de voi să mă mai vait. Aoleo, ce vă mai place să vă văitați. Poate că de acolo am și eu un „prag înalt” al durerii așa încât, dacă mă plâng, înseamnă că e jale mare 🙂

Reușea să ne strângă la masă pe toți asta însemnând fi-su cu nor-sa și cu var-mea și mama cu mine și cu ei, cei doi bunici la sărbătorile mari și la zilele de naștere și de nume ale fiecăruia. Nici acum nu înțeleg cum a putut să-i tolereze noră-sii toată răutatea (Dumnezeu să o ierte și pe asta că trecu’ la cele sfinte cu toate că, dacă mă întrebi pe mine, nu văd cum s-ar putea rătăci printre cele sfinte după ce dădu cu venin pe oameni?!).

Buni a devenit mamă foarte devreme (model pe care l-am preluat și eu 😀 ) și a devenit soacră tot foarte devreme (aici am sărit modelul 😀 ) adică pe la 44 de ani. Cum a găsit de cuviință să îi spună nora ei? „Bătrâna”. Așa i-a spus toată viața. Da, adică imaginați-vă că o suna și îi spunea: „Bună ziua, Bătrâna! Ce faceți?” De aici putem deduce fără să mai dăm exemple cum se purta cu ea. Nu ostentativ dar avea niște mici mizerii pe care le manifesta în mod constant. De fiecare dată când ne apucam să o „tocăm” pe Tăntica (da, peiorativ așa îi spuneam 😛 ) eu și mama și mai târziu ni se alătura și sor-mea și fi-mea (iar Andrei râdea uitându-se la noi) replica lui Buni era:

-Măi, mamă, lăsați-o în pace. (De parcă ce îi făceam că doar nu era lângă noi? Singurul risc era să se înece dar nu ne-a spus niciodată că s-ar fi întâmplat iar de murit, a murit mult mai târziu și din cu totul ate motive.)

-Da, domne, da’ cum să fie așa de rea cu tine și de ce să îți spună Bătrâna? Nefirescul acestei situații mă râcâia cel mai tare mai ales că ea, sărăcuța, a început să arate bătrână foarte târziu (ceea ce mă face să nu îmi pierd speranța în ceea ce mă privește :D), deci nu aveai cum să-i spui la 44 de ani Bătrâna.

-Mamă, așa e ea, atâta poate, ce vrei să îi facem? Să o schimbăm noi? Nu avem cum. E a noastră și trebuie să o iubim așa cum e.

E, atunci mă enerva cel mai tare. Felul ăsta tolerant pe care eu nu îl aveam și care mă făcea să gândesc și să îi spun cam așa:

-Bine că n-a trecut gena asta de la tine la mine și să fiu și eu așa să se @#%@ toți în capul meu așa cum face nor-ta. Dacă era a mea, aoleooo, dinți în gură nu mai avea de mult.

Cred că gena asta venea de mult din spate pentru că în familie circula o povestioară ca un banc despre unul dintre unchii bunicii mele care, căsătorit fiind cu o femeie rea de gură (huh! o fi și ăsta un pattern în familie?!), se ducea la sora lui să se plângă de ce îi pătimea cu nevastă-sa. Sora lui, Nașa bătrână cum îi spuneam toți pentru că fusese nașa de serviciu pentru o mare parte din neam, care era și sora cea mai mare, îl domolea de fiecare dată și discuția se încheia tot de fiecare dată cu replica:

-Țățică, să știi că eu de mâine o-njur. Era hotărât de fiecare dată dar niciodată suficient de mult încât să o facă. Cam ca Buni doar că Buni nici măcar nu s-a gândit vreodată să o pună la punct pe nor-sa.

Au trecut anii, destul de mulți, și am descoperit psihologia, am început formările și dezvoltarea personală și – pe bani mulți și chin mare – am învățat să fiu bună și să îl iau pe fiecare așa cum e (Mă rog, -ish 🙂 ) ca la un moment dat, să mă trăznească un gând (în psihologie se cheamă insight dar cât de tehnici să și fim?, iar Buși i-a spus „AHA!” și l-a făcut motto-ul Cortului Terapeutic):

-Pfiuu, dacă învățam eu de la Buni să fiu bună nu mai dădeam atâția bani pe terapie. Ea îmi mai atrăgea atenția din când în când și îmi spunea: „Măi, Ligia, nu mai fii așa cu barda în brâu, tu! Parcă ai fi războinică!”. Dar, atunci, din câte știam eu despre lume și despre viață, atât îmi ieșea să fiu. Cu ghilimelele de rigoare m-a și ajutat viața să cred că doar răboindu-mă pot să răzbat dar asta e o poveste și mai lungă. 😀

*

Unchiul Gheorghe, un alt unchi al bunicii mele, fratele mamei ei, s-a căsătorit cândva, între cele două războaie mondiale, cu tanti Angela. Ea era blândă și bună așa că poate n-o fi chiar un model pe care bărbații din familie să îl urmeze. Evident că nu mi-i aduc aminte decât foarte bătrâni, cu părul alb și spunându-mi „gogoriță mică” care acum aflu că e bau-bau sau ființă de speriat de copiii (conform dexonline). Eu cred totuși că nu știau ce înseamnă că altfel nu înțeleg de ce îmi spuneau așa eu fiind o copilă foarte drăguță. 🙂

Nu au avut copii, locuiau singuri într-o casă pe care, acum, eu aș vedea-o idilică pentru mine. 3 camere, bucătărie de iarnă și una de vară în curte iar curtea plină de trandafiri în special roz. Casa era situată cumva vi-a-vis de spitalul Bagdasar (care la vremea respectivă nu exista pentru că Nicușor Ceaușescu nu avusese accident de mașină iar dr. Arseni nu avusese ocazia să îl salveze și, implicit, motiv pentru care să ceară să se facă un spital de neurochirurgie) și care era o zonă de case aflată la periferia Bucureștiului de atunci. Era o casă cochetă pe care și-o construiseră numai ei știu cum, prin forțe proprii, apelând la rude și cunoștințe, cel mai probabil cu sacrificii multe dar și cu multă bucurie și cu speranță că acolo își vor duce zilele până când vor închide ochii.

Nu știu de ce nu au avut copii dar știu că se bucurau de vizita oricăror copii chiar și a celor care între timp ajunseseră părinți la rândul lor și chiar bunici. Știu că de fiecare dată când ne duceam în vizită ne serveau cu dulceață de trandafiri și apă rece scoasă din puț, ne pofteau în grădină să ne arate trandafirii care chair erau forte frumoși și ni-i povesteau așa cum povestești de lucruri cărora le-ai supravegheat evoluția. Cred că ce îl făcea pe unchiul Gheorghe să fie foarte mândru de grădina lui era poveste din spatele acestei grădini.

Când s-au mutat acolo și-au dat seama că pământul ăla nu e bun pentru grădină și atunci unchiul Gheorghe s-a dus dincolo de București (ar fi acum distanța dintre spitalul Bagdasar și undeva dincolo de Apărătorii Patriei) și a adus pământ cu roaba de acolo. Pământ bun, rodnic, care să îi permită să crească trandafiri. Și i-a reușit. Aveau o grădină foarte frumoasă în care se simțeau bine și în care primeau cu drag oamenii care le călcau pragul. Poate că grădina aia era copilul pe care nu l-au avut. Habar nu am. Ce este sigur pentru mine este bucuria de care îmi aduc aminte că o trăiam atunci când mergeam la ei.

Eram încă mică, la începutul anilor ’80, când i-am auzit pe mamaie și tataie (încă nu avea cum să fie Buni pentru că încă nu erau străbunici, ne aducem aminte , da?) și pe maică-mea că vorbeau că „îl demolează pe unchiu Gheorghe”. Se treziseră, pur și simplu, cu o hârtie acasă care le spunea că le va fi dărâmată casa pentru că acolo se vor construi blocuri. Nu-mi aduc aminte cuvinte de atunci dar îmi aduc aminte sentimentele de neliniște și de obidă și deznădejdea care însoțea toate dialogurile legate de acest eveniment.

Si îmi mai aduc aminte că nu după mult timp tanti Angela, cu foarte puțin timp înainte de a începe să-și strângă lucrurile, a murit. A făcut infarct.

-A murit de inimă rea. I s-a pus pe inimă, clar. Numai cât au muncit ei să aibă casa aia și cu câtă dragoste își făcuseră grădina aia, îmi aduc aminte că a spus Buni.

*

Mulți ani după, adică acum 5-6 ani, am cunoscut două doamne de aproximativ 80 de ani, surori, care mi-au spus povestea familiei lor care era legată de casa în care trăiseră. Tatăl lor, colonel de armată, imediat după război a cumpărat pământ să-și facă o casă și a început să o construiască. Numai că a început într-un fel în care eu nu am mai auzit și la care eu, cu siguranță, nu m-aș fi gândit. În timp ce muncitorii săpau pentru fundație el se ducea și supraveghea arderea cărămizilor ca să fie sigur că sunt de calitate și că astfel va avea o casă trainică care să dureze în timp. Și-a făcut o casă frumoasă în care a trăit ani buni alături de soția și fetele lui, doamnele de care vă spuneam.

Tot la începutul anilor ’80, casa aceea și multe altele a căror poveste nu o știu, a fost dărâmată pentru ca pe locul acela să se construiască Casa Poporului. Casă care în timp s-a dovedit să fie a nimănui și a oricui dar nu a poporului care a îndurat atâta amar pentru ca acea clădire să existe.

*

De ce vă spun toate astea? Habar nu am. Sigur există o explicație – mai ales psihanalitică – dar la care încă nu am ajuns. Pur și simplu m-am gândit să nu se piardă toate aceste „întâmplări” care practic, sunt o fărâmă din istoria noastră, istorie care a creat niște modele după care mulți dintre noi, azi, acționează și își construiesc viața.

Poate îmbătrânesc și eu sau poate am doar niște timp cu care am ales să nu fac altceva decât să mă dezvălui vouă celor care veți citi și veți încerca să vă imaginați cum arătau locuri pe care le știți dar… într-un alt fel.

Poate. Habar nu am. Cu cât îmătrânesc cu atât îmi dau seama că habar nu am de foarte multe lucruri și mă necăjește gândul că nici nu mai am timp să aflu prea multe. Și, de fapt, ce mă necăjește cel mai tare este nu atât că nu o să aflu eu dar nici nu o să pot da ma departe mai mult.

Eh, gânduri de pandemie, ce să mai și zici?! 😀 )))

Noi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.