Eu nu cred că putem compara iubirea ce o purtăm unui om cu o altă iubire pe care o avem pentru un altul. Fiecare iubire este diferită așa cum oamenii sunt diferiți de aceea nu poate să încapă comparație nici între oameni, nici între iubirile ce li le purtăm.

La fel cum nu cred că putem vorbi de cea mai mare dragoste din viața noastră pentru că eu nu știu să existe unitate de măsură care să ne creze posibilitatea făuririi unei ierarhii.

În schimb, cred că numim „cea mai mare iubire” din viața unui om momentul în care și-a dat voie să simtă plenar ce înseamnă să iubești până la anularea propriilor năzuințe și, câteodată, chiar a propriilor nevoi. Atunci când acel prim moment al aflării unei astfel de trăiri îți inundă toate simțurile, te îmbată, e nou și de aceea e lipsit de repere, copleșește și crează dorință de mai mult, crează nevoia să o știm nețărmurită de nici o umbră de îndoială.

Din varii motive nu știm să menținem toate acestea în viața noastră astfel că, de multe ori, mulți oameni se trezesc trăind în absența a ceea ce odată a fost o mare iubire. Și absența asta ne înspăimantă pentru că ne facem să credem că așa o iubire nu va mai fi niciând. Și nu gresim când gândim așa. Ca aceea nu va mai fi nici una. Dar va putea fi o alta.

Din păcate, de foarte multe ori, o dată ce am exeprimentat aceste setimente, mulți dintre noi se sperie și renunță să se mai lase purtați de imensul ocean al iubirii. Și tot ce ne mai rămâne să facem – copleșiți fiind de teama de a pierde controlul, această iluzie pepetuă la care încă nu suntem dispuși să renunțăm – nu facem altceva decât să intrăm puțin câte puțin în acest ocean al iubirii. Pășim câteodată doar la țărmul lui și abia îndrăznim să lăsăm valurile să ne atingă gleznele. Mai îndrăznim câteodată să ne mai aventurăm spre larg, chemați de amintirea unei experiențe extraordinare dar, de multe ori, ne oprim curând de frică să nu cumva să mai trăim sentimentul din momentul pierderii. Atât al pierderii controlului cât și a pierderii acelei legături cu acel om.

Pentru că așa este creierul nostru proiectat să funcționeze pe „supraviețuire” așa încât fiecare întâmplare care nu se desfășoară conform așteptarilor noastre o transformă într-un red flag care să ne atenționeze un eventual pericol. La fel e și cu iubirile dintre oameni: dacă nu au avut un parcurs dorit de noi, dacă nu au fost așa cum mintea noastră le-a plăsmuit le detronăm și le punem eticheta de „Niciodată din nou”.

Și mulți continuăm să rămânem pe malul acelui ocean, tânjind să mai avem curajul de a repeta experiența, nefiind conștienți că am lăsat teama să ajungă mai mare ca dorința. Așa se face că rămânem în același loc în care putem să simțim briza (când ascultăm muzică romantică), putem să vedem imensul ocean de iubire (când vedem filme, piese de teatru sau citim literatură în care poveștile de iubire sunt laitmotiv) dar refuzăm să facem pașii necesari care să ne permită să experimentăm toate acestea cu propriul suflet, pe propria piele, să lăsăm ochii să înregistreze propria experiență iar mâinile să atingă ceea ce sufletul și-a dorit. Singurul lucru pe care îl mai facem este să avem clipe de reverie în care replicăm mental senzația trăită atunci, cândva, când poate din necunoaștere sau din nebunia dată de îndrăgostire ne-am lăsat duși în largul oceanului de iubire.

Poate că atunci când eram cuprinși de toate undele acelui ocean, atunci când trăiam de parcă pluteam ne-am dorit și am visat și am proiectat visul efemer că va dura la nesfârșit. Era firesc să ne dorim să replicăm fiecare secundă în care am simțit aproape palpabil firele care ne legau de celălalt om. Era firesc să vrem să găsim formula care ne-ar fi asigurat eternitatea acelor legături care să asigure perpetualitatea sentimentelor de iubire.

Era firesc ca o dată ce ai simțit ușurătatea sufletului purtat de oceanul universal de iubire să vrem să păstra această capacitate de a ne lăsa cu totul în voia unei forțe pe care o simțim a fi mult peste cât poate mintea noastră să cuprindă. Câteodată ne-a ieșit, unora li s-a întâmplat să poată să rămână pe același val, lângă același om o viață întreagă dar, realitatea este că sunt foarte puțini.

De aceea eu nu pot să cred în „cea mai mare iubire” din viața unui om. Eu cred că există atâtea mari iubiri câte au fost clipele în care ne-am dat voie să simțim iubirea față de un alt om și am reușit să diminuăm până la dimensiuni infinitezimale teama că am putea pierde și că lucrurile nu vor fi așa cum ni le-am imaginat.

Și nu mă refer aici doar la iubirea dintre doi oamenii adulți, la iubirea erotică (έρως, care semnifică în general iubirea pasională) ci și la tandrețea lui philia (φιλία) acea iubire plină de virtuți, liniștită, netulburată de pasiunea lui eros. Sau poate fi atașamentul din storge (στοργή – atașament, afecțiune în limba greacă modernă) care este prezentă în relațiile de familie la fel cum este și agape (ἀγάπη) care este acea dragoste rațională, care ține în primul rînd de caracteristicile celui iubit și care se apropie cel mai mult ca semnificație de „te iubesc”-ul nostru.

Cred că fiecare dintre iubirile menționate sunt cele care formează acel imens ocean al iubirii în care avem nevoie să intrăm și să ne lăsăm să îl experimentăm cu toate simțurile noastre. Să ne lăsăm purtați de sufletul nostru care știe cel mai bine unde trebuie să ne ajungă pașii pentru a trăi exact expeiențele de care avem nevoie. Ego-ul care vrea, care este revendicativ, care pretinde fără să se gândească la ce ar trebui să dea la schimb, el este cel care ne ține înfricoșați pe mal și la distanță de alți oameni aflați și ei acolo, la marginea unui ocean de iubire, țintuiți și ei în acel loc de cine știe ce poveste de viață. Ego-ul este cel care ne ține la mai mult de un braț distanță ca să nu ne putem atinge de alții.

Pentru că eu cred că știe că vom găsi puterea care să ne ducă hăt departe în largul acelui ocean în care am mai fost și de care ne era atât de dor atunci când vom întinde mâna către celălalt și vom începe să împărtășim cu el oricare dintre iubirile posibile.

Și acolo, de mână cu acel om, înconjurați fiind de toată iubirea aceea universală, vom mai trăi iar o mare iubire ce va fi incomparabilă cu alte iubiri la fel cum nici oamenii nu pot fi comparați între ei. Indiferent că ne sunt aproape fizic, că sunt departe de noi ori că mai sălășluiesc doar la noi în suflet.

Eu cred că orice iubire ne este atât de mare pe cât lăsăm noi să simțim cu sufletul după ce mai înainte ne-am amuțit până la anulare ego-ul.