Oameni și bisturie


12 ani am muncit într-un spital de urgență, într-o clinica de chirurgia coloanei vertebrale. Împărțirea a fost 7 ani și jumătate ca asistentă medicală și 4 ani și jumătate ca psiholog. A fost cele mai grele și mai solicitante și mai frumoase perioade din viața mea. Au fost anii presărați cu întâlniri fabuloase care mi-au marcat parcursul meu în viața asta, parcurs care sub influența acestor întâlniri a înregistrat adevărate „exit-uri” care mi-au schimbat total parcursul.

Au fost anii în care am înțeles ce înseamnă să muncești până la epuizare, atunci am aflat cum poate să plângă sufletul în tine pentru un om străin și, într-un fel schizoid, cum poți să continui să îi zâmbești cald în timp ce execuți manevre medicale sau să cauți cele mai potrivite cuvinte pe care le dorești a fi tămăduitoare.

Anul în care am lucrat ca asistentă medicală de instrumentar la sala de operații a doctorului Exergian, a fost anul în care am înțeles ce înseamnă să uiți preț de mai multe ore că îți este foame, sete, că ai vezica plină, că te dor picioarele și mijlocul de la multele ore în care ai stat doar în picioare. Limitele atinse atunci nu credeam, nu știam că le am. Aveam zile în care întorcându-mă acasă, stăteam pe Brâncoveanu atunci, vedeam balconul apartamentului unde stăteam, mă uitam și îmi suneam; „Eu nu am cum să mai merg până acolo. Dacă m-aș opri doar un pic, să mă așez pe bordură să mă mai odihnesc. Dar cine mă mai ridică de acolo?” Pe cuvântul meu că nu exagerez cu nimic.

Oriunde am lucrat înainte de sala de operații și oriunde și orice am muncit după aceea nu a fost atât de solictitant, de greu, de încărcat emoțional ca acolo. Inclusiv munca fizică. Să cari tăvile alea pline de instrumentar pe care în prealabil le-ai spălat și le-ai aranjat la locul lor, într-un fel anume, nu de-a valma, să le duci la sterilizare pentru ca a doua zi dimineață să le iei din nou credeți-mă că e ca și cum ai merge la sala de forță în fiecare zi. Tăvile alea pline de instrumente trebuiau aranjate într-un fel anume care nu putea fi schimbat pentru că a doua zi o luai de la capăt și exista riscul să fie un moment tensionat în care să trebuiască unul, două instrumente anume, nu altele și pe care să trebuiască să le găsești în secunda 2. Pentru că acolo, fără nici cea mai mică exagerare, fiecare secundă contează.

*

Mâner de bisuriu pentru lama de 10, mâner pentru lamă mică de tăiat discul intervertebral sau dura mater (foița care îmbracă măduva spinării), pensă anatomică, electrocauter, foarfecă de piele, răzușă – așa îi zicea dom’Panoza și nu am aflat niciodată denumirea oficială – sau, cum mi-a zis în dimineața aia în care s-a întâmplat să intru eu cu dânsul într-o operație de hernie de disc lombară:

– Hai cu sapa, tată! Hai cu sapa…

-…?!?

Nu a mai avut răbdare să înțeleg eu ce vrea el, s-a uitat pe masa pe care încă nu avusesem timp să scot toate instrumentele și-a luat răzușa, „scula” care desprinde carnea de pe os (adică mușchii de pe șira spinării), a dat de două ori cu mișcări precise, a cerut depărtător după care a continuat să folosească „mușcăreața de os” (cred că oficial se numește Cloard sau Ker) care chiar mușcă ușor, ușor din os până când ajunge chirurgul să vadă discul intervertebral.

După care, câteodată, are nevoie de bisturiul ăla mic pe care îl bagă printre niștre structuri anatomice care sunt foarte apropiate una de alta și care sunt foarte importante fiecare în sine pentru bunul mers al pacientului așa că, prin consecință logică nu trebuie lezate.

Există și o „mușcăreață de disc” cu care scoate fragmentele din discul care s-a rupt, fragmente care apăsau pe rădăcinile nervoase sau pe măduvă și făceau foarte mult rău. Folosește și chiureta mică sau chiureta mică-întoarsă ca să verifice dacă a mai rămas un fragment cât de mic și pe care dacă nu îl găsește și rămâne acolo va continua să facă rău.

În tot timpul ăsta mai are nevoie și de alte instrumente pe care nu le mai pomenesc dar le știu chiar și acum după 20 de ani. Adică sunt ferm convinsă că dacă, Doamne ferește!, ar fi nevoie să intru într-o operație de hernie de disc nu i-aș încurca pe chirurgi.

Zic „încurcat” pentru că marea șmecherie a acestei profesii despre care mai nimeni nu vorbește – de asistentă medicală de instrumentar – este ca persoana aceea să învețe timpii operatori, să rețină exact și fără echivoc ce instrumente sunt necesare în fiecare etapă a operației respective dar și hachițele pe care orice chirurg le are legat de anumite instrumente. Sau de felul în care îl îmbraci ori îi ții mănușile sterile pentru ca să și le pună și să îi vină perfect și să nu îl jeneze în timpul operației.

La fel cum trebuie să sesizezi momentul în care orice discuție în sala aia trebuie să înceteze și dacă mai ai nevoie să mai ceri ceva colegelor aflate pe margine să o faci prin semne și prin niște priviri sau mișcări ale ochilor pentru că doar ăia ți se văd restul fiind acoperit de mască, cască, halat și mănuși.

Sunt momente în care știi că dacă vocea ta va fi calmă și plăcută va avea efect și asupra omului ăla care operează alt om. Îl taie, îi umblă în măruntaie pe lângă elemente anatomice pe care dacă i le lezează omul ăla nu va mai putea umbla sau mișca mâna, nu va mai avea forță să își ducă lingura la gură. Și tu – undeva, acolo, pe fundal, nu în prim planul conștiinței tale că, de-ar fi așa, te-ar copleși dacă la asta te-ai gândi – tu știi că omul ăla, îmbrăcat steril, știe că nu își permite să devieze un milimetru mai încolo și totuși continuă să facă mișcările alea care sunt la limită încordării și la limita superioară a preciziei pe care legătura dintre ochii și mâinile lui o poate crea.

Și pentru că ești conștientă de încordarea aia fabuloasă a simțurilor omului care operează îți dai seama că stă în puterea ta și depinde de priceperea ta ca să anticipezi cu o mișcare mai devreme ce instrument să îi dai, în ce fel (că nici asta nu e oricum) în timp ce îi iei celălalt instrument cu grijă să nu vă răniți (câteodată) sau să nu le scapi în plagă sau Doamne, ferește! pe jos pentru ca așa îl poți ajuta să ducă la bun sfârșit operația.

Iar dacă ei sunt 3 chirurgi și tu esti una și ai o masuță plină de instrumente deasupra picioarelor bolnavului (ca să îți fie la îndemână) și alte 2 în spatele tău, toate pline cu instrumente care sunt puse pentru fiecare etapă a operației și fiecăruia dintre cei trei îi trebuie câte ceva, atunci să vezi cum îți merg și neuronii și ochii și mâinile ca în matrix. 😀

A, și toate astea în timp ce stai pe o „lădiță” de lemn, înaltă cam de 30 de centimentri și lată cât talpa unui bărbat pe care te cocoți ca să poți să fii la înălțimea potrivită și să vezi ce Dumnezeu se întâmplă ca să poți cu o secundă înainte să ceară istrumentul tu să-l fi și apucat și să i-l dai în felul ăla anume care să îi vină bine și să poată continua să încerce să îl salveze pe omul ăla care este pe masa aia de operație și care, în 99% din cazuri, este așteptat cu sufletul la gură de alți oameni să iasă cu bine din operația aia. [Da, citiți asta dintr-o răsuflare ca să puteți cuprinde mai bine ce e acolo] 🙂

*

Îmi plăcea la sală când puneam muzică, de fapt, cam așa ne începeam ziua înainte să vină chirurgii la sală, în timp ce făceam ultimele pregătiri pentru începerea operației. Și, de multe ori, venea dragul de doctorul Soare care începea încă de la ușă:

– Ce faceți zânicile? Hai, gata, dați mai încet că azi avem operație grea. Mă duc să mă spăl. Sunteți gata, da? A venit bolnavul? Doamna doctor (anestezist) putem începe?

Nu dădeam încet muzica din clipa aia. Și venea dr. Soare de la spălător, începeam să îl îmbrăcăm steril și se auzea iar:

– Măi, fetelor, mânca-v-ar taica, dați ăla mai încet și hai să începem.

Dădeai mai încet abia atunci. Era gluma noastră cu taica Soare care avea nevoie să fie liniște și care lua bisturiul și întâti zicea un Doamne ajută! și abia după aia făcea prima tăietură. Taica Soare pe care nu o dată l-am auzit spunând cu mândrie d-aia bună de om conștient de valoarea sa dar care nu încerca niciodată să epateze: „Eu sunt prima generație încălțată din familia mea.” Și după aia îl vedeai cum opera, cum se purta cu bolnavii, cu aparținătorii, ce om mișto era. Și te gândeai ce bine că l-ai cunoscut. Aceeași bucurie am simțit-o anul ăsta când, departe de lumea dezlănțuită, ne-am întâlnit după vreo 15 ani la Gura Portiței unde era și el în concediu cu minunata lui soție dr. Tatiana Soare. Și m-am bucurat tare să îi văd cât de frumoși sunt în continuare împreună și mi-au arătat poze cu nepoții dându-mi posibilitatea să fiu și eu pentru câteva minute, parte din bucuria lor.

Îmi mai plăcea câteodată să îl necăjesc, mă rog, e mult spus, era tot o joacă de o clipă între noi cei aflați lângă masa pe care se afla un om bolnav. Era clipa noastră de evadare din nenorocirea aia și care era ca o gură de oxigen pe care o tragi cu nesaț pentru că știi că următoare s-ar putea să fie abia când se termină operația. Iar asta nu știai niciodată cu precizie când va fi.

După ce începea și doctorul Exergian operația și toate mergeau bine și vedeam că este mai relaxat îi ziceam dr. Exergian:

– Șefu, punem și noi o muzică?

-Da, moț, punem. Nu știu de unde ne spunea dr. Exergian la toate „moț” ca o formă de alint dar era momentul în care te simțeai cumva ocrotit. Că după aia putea să înceapă o adevărată furtună aia e o altă discuție. 😀

Și îl vedeai pe dr. Soare cum ridică capul din plagă și te străfulgeră cu privirea 😀 Doamne, mă distra grozav momentul pentru că știam că nu mai putea să mai zică nimic.

Și mai lăsam să treacă ceva minute și, dacă toate lucrurile decurgeau cum trebuie, îi ziceam doctorului Exergian:

-Șefu, mai merge o liniuță mai sus? Adică să dăm muzica o fărâmă mai tare.

Atunci vedeai cum i se lasă umerii în jos doctorului Soare, cum se uită la tine dezarmat ca până la urmă să își dea seama că ne cam distram pe seama lui și intra și el în jocul ăsta și se lăsa purtat de toată atmosfera care se crea în momentul ăla între noi, de firele alea nevăzute care ne făceau să simțim că suntem parte a unui întreg menit să aducă alinare pe lumea asta.

*

Orele alea petrecute lângă un om care, practic, era în comă indusă deci „tehnic” nu se afla acolo cu noi cei care învățasem fiecare să facă câte ceva care să îl ajute să fie mai bine, orele alea, timpul ăla nu îți aparține sub nici o formă. Acum, când muncesc cu totul altceva, când am muncit multe altele, îmi dau seama că nu am fost niciodată în starea aceea în care nu mai eram deloc, dar deloc conștientă de mine, Ligia, de nevoile mele, de dorințele mele, de eventualele mele probleme pentru că nu îți poți permite așa ceva. Practic, alea sunt orele în care acolo nu mai ești omul NuȘtiuCare ești doar omul CareȘtieSăFacăAlțiOameniBine. Iar orice altceva ce ești, ce ai putea fi, ce ți-ai dori sau ai avea nevoie pur și simplu se anulează.

Baleiajul ăsta dintre ce sunt și ce e musai să fiu este destul de obositor pentru că e dificil să faci tot timpul switch-ul ăsta dar, în același timp, este răsplătitor așa cum nu știu altceva să mai fie. Așa ajungi să nu regreți nimic și să poți să o iei de la capăt uneori după jumătate de oră și a doua zi și anul următor și, tot așa, până la pensie sau până când toată încordarea aia te doboară, te pune în genunchi iar, dacă ai noroc, mai poți să decizi tu dacă ieși la pensie sau, rămâi doar o amintire.

Nu mi-e dor de munca asta dar mă rog pentru voi destul de des, în momente ca acestea în care vin peste mine amintirile unor vremuri în care eram bucuroasă și știam că sunt.

5 gânduri despre “Oameni și bisturie

  1. Frumos scris,m-a transpus in Grey’s Anatomy. Felicitari,Livia! Iti ascult cu drag si podcastul,sunt multe lucruri pe care le-am retinut si de acolo.Ai o forta minunata,magica de a crea imagini prin scris si vorbit.

    Apreciază

  2. Extraordinar! Cu cata expresivitate (nu am gasit alt cuvant) ati putut relata munca si „trairile” dv. Felicitari! Am stat cu” sufletul la gura „, pana am terminat articolul. Cand publicati ceva nou, e o mare placere sa citesc! Sincer, Nu am cuvinte!
    Multumesc.

    Apreciază

    1. Mulțumesc din suflet! E foarte important pentru mine să aflu că ajung la oameni cuvintele mele și, nu am să ascund că, îmi doresc să și schimbe câte ceva. Vă mulțumesc pentru că dați sens muncii mele. Vă doresc să aveți un An Nou bun și plin de bucurii neașteptate! 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.