Culoare lungi niciodată goale, forfotă, glasuri care de cele mai multe ori spun ceva grăbit, priviri triste, feţe ce au urma suferinţei adânc întipărită, oameni într-o permanentă luptă. Lupta cu durerea, cu frica, cu deznădejdea, cu grijile, cu lipsurile unui sistem prost condus. Și acum, după mai bine de 7 ani de când am plecat din spital, reușesc în situații variate – de la gătit până la felul în care gândesc un caz din cabinet – să improvizez sau, cum se spune în corporații, să think outside the box. Și știu că pot să acționez astfel pentru că m-am „antrenat” într-un sistem în care niciodată, dar niciodată nu aveam tot ce ne trebuia. Și știți ce e cel mai trist? Că dom’Panoza – pomenit să-i fie numele în veci! – cam pe când se împlineau 50 de ani de când practica medicina, ne-a zis așa: „Am început medicina cu n-avem și o termin tot cu n-avem…”.

Reușeam să ducem această luptă în fiecare zi pentru că învățasem mult și aplicam ceea ce am învăţat, pentru ca ne completam unul pe celalalt şi pentru că eram conștienți că așa am ales. Din „n” posibilităţi am ales să facem în viaţa asta profesii care se îndreaptă către binele semenului nostru. Adică spre voi.

*

E dimineaţă. E primavară, nu e nici prea cald nici prea rece. Oricum în sala de operaţie nu contează cum este afară. Acolo nu sunt ferestre şi, dacă sunt, sunt acoperite așa că aerul condiţionat este cel care îţi oferă exact temperatura de care ai nevoie.

Mă duc pe acolo ca să „iau pulsul” cum zic eu. Azi au o operaţie grea, complicată şi cu risc mare.

Păşesc pe culoarul care duce la sala de operaţie şi mă gândesc la toţi cei care azi, timp de multe ore, nu vor acţiona, nu vor gândi decât cum să facă mai bine din tot ce ştiu şi se pricep ca un om să aibă o viață de o calitate mai bună. Câteva ore (6-8) o echipă de 8 oameni îşi vor concentra atenţia doar asupra corpului unui alt om care şi-a încredinţat viaţa şi integritatea sa în mâinile lor.

Stau şi mă gândesc că acolo, în sala de operaţie, nimic nu seamănă cu nimic din ce ştiu mulţi dintre noi. Nici timpul, nici tendinţa firească a fiecăruia de a se pune pe primul plan. Gândiţi-vă cum e să ţi se facă foame, sete, să te doară ceva, aaa…să te mănânce nasul şi să nu te poţi scărpina în secunda doi şi niciodată aşa cum erai obişnuit. Acolo şi cum te mişti în încăpere, cum te atingi de lucruri (sau nu), cum strănuţi sau tuşeşti; chiar şi cum vorbeşti este diferit. Da, pentru că sunt momente în care toată lumea tace şi nu se aude decât vocea doctorului care este „prima mână” cum cere instrumente. Doctorul Exergian avea momente în care spunea: „Gata, din momentul ăsta facem liniște.” Și să făcea o liniște cum numai în sala de concerte am mai văzut. Hm… sală de concerte, sală de operații, tot săli unde se aduce bine pe pământ. Mă rog, așa îmi place mie să îmi imaginez. Așa îmi aduc aminte după fix 20 de ani de când am intrat ultima oară într-o sală de operație în postura de asistentă medicală de instrumentar. A fost cea mai grea perioadă din viața mea, am zis atunci și o zic și acum: oriunde și orice am mai lucrat de atunci, niciodată nu mi-a fost atât de greu. Niciodată nu am fost atât de obosită (și câteodată epuizată) ca atunci. Țin minte că m-am gândit de câteva ori că, decât să mă mai duc acasă, mai bine mă culc acolo pe o targă, mă trezesc a doua zi, o luăm de la capăt și… aia e.

Așa că, atunci când m-am întors în spital ca psiholog, îmi plăcea să mă duc la sală pentru că știam că știu ce să le spun ca să se simtă un pic mai bine, să le dau niște „vitamine pentru suflet” care să le dea putere să meargă mai departe. Mai ales că eu aveam timp să stau de vorbă cu pacienții, ei îmi spuneau că sunt bine, că sunt recunoscători, că se roagă de sănătatea doctorilor, îmi spuneau de experiența pe care unii o avuseseră la sală până să „adoarmă”. Nu știau cum le cheamă pe asistente, de exemplu, pentru că nu e timp de curtoazii acolo dar mi le descriau, eu le identificam și după aia făceam ca un telefonul fără fir 🙂 și le transmiteam lor. Dar ajungeam să le spun când ele aveau „pe masă” deja un alt om. Faptul că eu veneam să le spun că pacientul de ieri este bine și că le păstrează o amintire plăcută, îi dădea putere să meargă mai departe așa încât binele făcut dintr-o vorbă a pacientului de ieri se răsfrângea asupra pacientului de azi prin acele fire nevăzute care ne fac să fim mai legați unii de ceilalți decât putem să cuprindem cu mintea.

*

Ajung în uşa sălii de operaţie chiar într-un moment de-ăsta în care simţi parcă fizic concentrarea întregii echipe – ca o tensiune, o încordare a muşchilor şi o ascuţire a simţurilor ce te cuprinde şi pe tine care nu ai nevoie să fii într-atât de alert – şi mă opresc să ascult singurele sunete: monitorul aparatului de anestezie şi clinchetul instrumentelor. Atât.

Toţi sunt concentraţi asupra unui om care este acoperit de cearceafuri (câmpurile sterile) şi din care nu se vede decât o porţiune de 20/10 centimetri. Zona asta asupra căreia se lucrează reprezintă obiectul muncii a trei doctori şi a unei asistente de instrumentar. Ei sunt protagoniştii principali în lupta cu Thanatos. Nu o dată și nu doar pe un singur chirurg i-am văzut cum, după ce au zis clasicul „Bisturiu.”, l-au luat, l-au sprijinit de piele și, înainte să taie au zis: „Hai, Doamne ajută!”.

[Pentru ateii care ar vrea să mă contrazică le aduc argumentul auzit la regretata Antoaneta Ralian care, într-un interviu acordat cu puțin timp înainte să moară, a declarat că îi pare rău că a fost atee pentru că: „(…) în momentele grele din viață nu am avut cu cine să împart.”.]

Pe „margine” mai sunt medicul anestezist cu asistenta sa și alte două asistente și o infirmieră. Practic câmpul de acţiune al fiecăreia este bine delimitat, fiecare ştie exact ce are de făcut iar armonizarea care s-a produs în ani de lucrat împreună elimina „timpii morţi” şi gesturile inutile. Este ca un dans în care zonele personale se interferează foarte puţin, dar faptul de a sta la distanţă fizică unul de celalalt nu face decât să eficientizeze munca lor.

Rămân în uşa sălii de operaţie şi mă uit la toate „rotiţele” care se învârt. Nimeni nu vede că sunt acolo, nici eu nu zic nimic dar, la un moment dat, mă observă Rodica Popescu, draga mea prietenă, anestezista, care mă întreabă din priviri Ce e?. Mimând îi răspund că e ok. Vine către mine dar nu înainte de a mai verifica pe monitor toate cifrele şi undele alea care îi arată că pacientul e bine. E singură în sala, în sensul că asistenta de anestezie nu se află în sală. Ma uit mirată şi, pentru că se apropiase de mine, o întreb în şoaptă:

– Unde e Mihaela?

– Era linişte… (adică toate se întamplau aşa cum prevazuseră ei) şi pentru că trebuia să se ducă până la farmacia spitalului i-am zis să se oprească şi la bisericuţa din curte să aprindă o lumânare pentru amărâtul ăsta că are aşa o tumoră mare şi prost situată… dar şi pentru doctori. Azi avem nevoie să fie Dumnezeu cu noi mai mult decât în alte zile.

                        Ma uit la ea cu infinită admiraţie, o imbraţisez şi zic la urechea ei ce aş fi vrut să pot spune întregii echipe: „Să fie toţi îngeraşii cu voi!”.

                        Plec tiptil la fel cum am venit şi mă gândesc că pentru 6-8 ore de acum încolo viaţa lor se va desfăşura în acel perimetru. Da, viaţa! Pentru că viaţa înseamnă fiecare clipă.