Poveste din Bagdasar – episodul 4


Din când în când mai aveam timp să stăm de vorbă unii cu alţii. Nu mult şi nu în linişte. Dar o făceam și, cel mai mult, îmi plăcea să dau o fugă până la Rodica la sala de operaţie unde ea era medic anestezist. Da, anesteziştii sunt aceia care te „adorm” în vederea operaţiei şi a căror principală grijă este să te „trezească” ca să te poţi întoarce la cei dragi. Nu, nu sunt nici sarcastică, nici peiorativă pur şi simplu asta e viziunea mea despre anesteziști că sunt precum piloţii care sunt suprasolicitaţi la decolare şi la aterizare. La fel şi anestezia în urma cărei părăseşti „aici şi acum” decolând spre tărâmuri neştiute ca mai târziu, în urma intervenţiei medicamentoase să „revii” la viață. Iar toate astea se întâmplă pentru că un om a învățat și s-a specializat vreme de mulți ani. A învățat cum trebuie să funcționeze cordul, plămânul, ficatul și rinichii, cum „adormi” creierul și cum îl faci să nu mai „înregistreze” durerea ca tu să stai liniștit în timp ce alți oameni fac tot posibilul să repare ce mai e de reparat.

Ei au o viziune holistică asupra organismului uman și a bunei sale funcționări ca sistem în care fiecare piesă este importantă pentru că, oricât de mică ar fi, influențează întreg sistemul. Am văzut de atâtea ori „decolări” și „aterizări” (inclusiv ale unor oameni dragi și foarte dragi) încât aș putea să le pun și pe ele într-o poveste. Din afară par să semene toate între ele dar nu este așa. Seamănă așa cum oamenii seamănă între ei, până la un punct când începi să distingi diferențele și realizezi unicitatea ce caracterizează fiecare existență. Pentru fiecare pacient, anestezistul, în funcție de acele elemente unice, stabilește doze și medicamente care să fie ca un stop-tampon între durere și receptorii din creierul tău sau altele care au rol de a menține în funcțiune organele vitale. Și mai au grijă și ca toate astea să nu interfereze între ele. Și mai au și alte griji pe care nu le știu pentru că nu am reușit să înțeleg acele mecanisme extraordinar de complexe.

Poate că de aceea eram fascinată să îi văd cum tresăreau la modificări subtile ale sunetelor aparatului de anestezie cel care înregistrează puls, tensiune arteriala, etc. modificări nesesizabile de altcineva și pe care ei le aud în timp ce vorbesc cu tine. Practic, și dacă sunt la câțiva metri de acel aparat atenția lor este tot acolo și creierul lor înregistrează și decodifică acele sunete care le spun că totul este în parametri normali. Sau nu…

*

O altă zi despre care vreau să vă povestesc fusese o zi grea, solicitantă așa că îmi doream „o gură de aer”, aveam nevoie să văd un strop de bine și de frumos, să simt că nu e totul zadarnic așa că m-am dus la Rodica la sala de operație. Pentru că toate de care v-am spus că aveam nevoie le găseam într-o simplă discuție cu ea. Are o bunătate și o căldură în voce, dar mai ales are darul de a vedea stropul de bine în orice de pe lumea asta. Nu vă imaginați că m-am dus și ne-am așezat la cafea în liniște și tihnă. Pur și simplu stăteam pe culoarul nesteril al blocului operator, în ușa sălii de operație de unde ea putea să audă aparatul de anestezie și pe colegii chirurgi.

La scurt timp după ce am ajuns a sunat telefonul fix și o voce precipitată a anunțat că la CT, unui pacient care fusese operat ieri, i s-a făcut rău în timpul investigației și că ar fi bine să vină anestezistul să vadă despre ce e vorba. Plec cu Rodica într-acolo după ce s-a asigurat că bolnavul din sală e bine și i-a dat niște indicații asistentei ei. CT-ul era imediat ce ieșeai din blocul operator. Pe holul de acolo am văzut o targă pe care era bolnavul care fusese operat la coloana cervicala în urmă cu 24 de ore. Agitat, respira greu, transpirat… Rodica începe să-l examineze: puls, tensiune arterială, îi ascultă inima și plămânii.

Stăteam de-o parte și mă uitam încă o dată la calmul și siguranța cu care făcea fiecare gest. Stătea la capul bolnavului întins pe targă și, în vacarmul care e de obicei în sala de așteptare de la CT, reușea să comunice eficient cu el, să înțeleagă și să evalueze situația. La un moment dat și-a ridicat privirea și mi-a făcut semn să mă apropii.

-Ia să te uiți și tu un pic la el ca nu este de mine… (în sensul că, din punct de vedere medical, toate erau în parametrii normali). Dacă ea mi-a confirmat că nu există o cauză somatică atunci am început cu întrebările specifice folosite atunci când vezi un om în plin atac de panică. Scurte, clare, precise pentru a putea identifica ce anume a putut declanșa o trăire atât de „zgomotoasă” și totuși atât de autentică cum este un atac de panică. Din trei întrebări am fost sigură că asta e și că i-a fost declanșat în momentul în care a fost băgat în tubul de la CT.

-Când ați mai simțit o teamă atât de mare?

-În armată… eram de gardă și, din cauza unei erori, un coleg care era și el de gardă a pus câinele pe mine…

[Aveam să aflu mai târziu, în terapie, că avea aceste atacuri de panică în mod frecvent și asta se întâmpla de… 27 de ani.]

Dar atunci pe holul de la CT i-am spus doar să închidă ochii, să respire adânc de câteva ori și să fie atent la vocea mea. Acolo în gălăgia aceea am început să-i induc o stare de relaxare: ”… cu fiecare respirație vei simți cum o stare plăcută de relaxare îți cuprinde întreg organismul de sus din creștetul capului, coboară ușor către frunte, către pleoape, obraji, maxilar… cu fiecare inspir atragi calm și relaxare… ești calm și relaxat, șamd”

Am continuat să îi adresez aceleași indicații timp de câteva minute bune cu o voce al cărei ton, intensitate, modulații o folosesc în inducția hipnotică. A funcționat. Toate manifestările somatice s-au domolit, respirația a revenit la un ritm normal, transpirația s-a oprit iar starea de agitație a încetat lăsând loc unei stări de bine atât cât îi permitea condiția medicală. Lângă noi au fost în tot acest timp cei doi brancardieri care profitaseră de cele câteva minute și se așezaseră pe câte un scaun. Când am terminat le-am spus că pot să plece cu bolnavul pe secție, la care Ionuț, ridicându-se alene îmi spune:

-Să mă bată mama, dacă mai ținea mult adormeam și eu… 🙂

Abia m-am abținut să nu râd în hohote.

A doua zi dimineață înainte de vizită, m-am dus la patul bolnavului respectiv.

-Buna dimineața! Ce faceți? Cum vă mai simțiți?

-Sărut mâna, bună dimineața! Sunt bine, mulțumesc lui Dumnezeu! Ieri am avut ceva probleme dar acum sunt bine. Mi-am dat seama că nu mă recunoaște. Nici nu prea avea cum. Ieri era speriat, cu ochii închiși, intins pe targă perfect la orizontală. Azi avea patul ridicat cam cu 10 grade și, chiar dacă nu credeți, acele 10 grade schimbă cu totul perspectiva din care privești lumea la propiu și la figurat.

-Închideți ochii, i-am spus în timp ce mă apropiam de capul patului. Mi-am modulat vocea ca să sune la fel ca în ziua precedentă și i-am spus:

-Bună dimineața, domnule! Sper ca și în această zi să mențineți acea stare plăcută și odihnitoare…

A făcut ochii mari și un zambet larg i-a luminat fața.

-Aaa, sunteți doamna de ieri! Chiar mă gândeam că trebuie să întreb de dumneavoastră pentru că voiam neapărat să vă cunosc.

*

Răul unui atac de panică petrecut imediat postoperator i-a adus binele prin intermediul psihoterapiei și, după 27 de ani de suferință, a învățat să trăiască în absența anxietății și a atacurilor de panică. Nu atunci pe loc, bineînțeles. Doar despre Isus se spune ca s-a pogorât și a luat cu mâna suferința celor întâlniți. Ceilalți facem și noi ce am învățat și ce ne-a fost îngăduit să facem.

(Cred că va urma…) 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.