Am citit odată nu știu pe unde că a învăța limbajul de lemn din medicină echivalează cu învățarea unei limbi străine din punct de vedere al volumului de informație. De aceea, mai ales la început de carieră, nu prea înțelegi toate câte se vorbesc pe lângă tine, nu toate cuvintele capătă formă imediat ce le auzi dar, adevărul este că foarte multe le înveți din mers mai ales lucrurile de finețe cum ar fi sindroamele care mai au și niște nume proprii unele imposibil de pronunțat. 🙂

Norocul meu a fost să lucrez cu niște doctori extraordinar de bine pregătiți și care nu te refuzau niciodată când îi întrebai. Personal consider că asta a fost o altă șansă ce mi s-a dat pentru că toate acele cunoștințe căpătate îmi dau posibilitatea și azi de a privi omul în complexitatea lui.

*

Acum 20 de ani erau alte protocoale în spital așa încât pentru situațiile critice dr. Exergian crease un salon special, 808, care avea aproape toate dotările din Reanimare (mai puțin aparate de venitlație mecanică) care îți permiteau să acționezi în cel mai scurt timp în situațiile limită. Așa încât, atunci când se întâmpla ca un pacient dintr-un alt salon să se agraveze sau să intre în stop cardio-respiarator tot ce aveai de făcut era să începi manevrele de resuscitare și, în același timp să fugi împingând la patul în care era bolnavul pentru ca în cel mai scurt timp să încerci prin anumite manevre să îl readuci la viață, adică să îl resuscitezi. Fugeam cu patul în 808 pentru că acolo aveam sursă de oxigen, medicamente de urgență, trusă de intubat, etc.

Într-o zi, într-un salon care era în capătul celălalt față de salonul 808, o pacientă, care era imobilizată la pat având indicație clară că nu are voie să se ridice, în timp ce mânca, s-a înecat, a tușit rău, s-a declanșat și voma și de aici nu a mai fost decât un pas până la stop cardio-respirator. Fiica ei ne-a alertat imediat, noi ne-am prins ce e și ce avem de făcut, am scos patul din salon, ne-am dat seama că trebuie să începem masajul cardiac dar și să fugim cu patul către sursa de aspirație și de oxigen. Eram 3 asistente și o infirmieră numai că una dintre asistente, Luminița, era gravidă în 5-6 luni deci nu puteai să o pui să împingă la pat așa ca am suit-o pe ea în pat ca să poată să facă masajul cardiac extern și noi am început să împingem la pat și una dintre noi să manevreze și „pufa” (balonul Ruben).

Până să ajungem în 808, Lumi probabil că simțise ea ceva pe picior că la un moment dat, s-a întors, s-a uitat și ne-a zis:

– Aaaa, haideți mai repede!! Acu’ ce să zic, te grăbești dar cât de repede să alergi în timp ce tragi de un pat în care sunt 2 oameni și jumătate.

-Hai mai repede că a avut un scaun diareic și m-a umplut și pe mine! ne-a zis în timp ce continua să facă masaj cardiac. (Lumi, sper că Alex are noroc pe măsura întâmplărilor pe care le-a trăit încă din viața intrauterină 🙂 )) )

Am ajuns în 808, am poziționat patul în dreptul aspirației, bolnava începuse să dea semne că își revine, știam că mă aude așa că am început să zic tare: „Deschide gura. Lasă-mă să te ajut… deschide gura” pentru că voiam, până vine medicul anestezist să îi aspir din căile respiratorii atât cât se putea.

La un moment dat, în tot vacarmul ăla care se crează în astfel de momente, îmi ridic ochii și o văd pe doctorița Cochior care era în ușa salonului și care mă întreabă:

–Mendelssohn, nu?

Eu rămân perplexă în sinea mea, nu-mi vine să cred că în toată nebunia aia, când eu eram terminată de frică că s-ar putea să ne moară bolnava ea se gândește la muzică. Refuz să o bag în seamă și continui să fac ce aveam de făcut. Numai că după încă 1 minut iar mi se intersectează privirea cu dr. Cochior care iar, senină, mă întreabă:

-Mendelson, nu?

E, nu că de data asta chiar m-a enervat dar n-am mai avut timp să ripostez pentru că a trebuit să plecăm cu bolnava în reanimare. Pentru mine, la momentul ăla Mendelssohn nu reprezenta altceva decât un compozitor de muzică clasică.

Ajunsă în Reanimare i-am auzit pe doctori vorbind că pacienta are sindrom Mendelson și așa am aflat eu că „aspirarea vărsăturii”, despre care știam că este o urgență majoră cu risc mare de deces, are un nume propriu care nici măcar nu era așa greu de pronunțat. 🙂