Ne luăm frânturi de viață din întâlnirile cu ceilalți oameni ca și cum am încerca să reconstituim o imagine pe care ne-am creat-o cândva, în niște momente în care am crezut că viața ne va fi într-un anumit fel doar pentru că am întâlnit un om. Și, atunci când nu se întâmplă așa, atunci când moare o relație de iubire, moare un vis. Pentru că nimeni nu intră într-o relație cu gândul că oricum nu va dura. Toți ne dorim să facem, să dregem, să atingem idealuri prin și cu omul de lângă noi. Astfel încât, bazat pe realitate sau doar pe propriile năzuințe, atunci când ne decidem să plecăm la drum cu un om, vom făuri un vis, vom spera, ne va plăcea să credem că…

Când acest vis – dintr-un motiv sau altul sau mai multe – ajunge să se spargă în zeci de bucăți începem să călcăm ferit prin viață sau chiar să rămânem blocați într-un loc de teama de nu ne răni călcând din greșeală pe acele frânturi de vis. Unii reușim să găsim cărări pe care totuși să pășim ca astfel să ne putem continua viața și, cum vă spuneam, eu cred că ne luăm de la mai mulți oameni ceea ce am avut sau doar am sperat că o să avem în acea relația de iubire.

Așa ajungem cred, să putem supraviețui în absența iubirii, bucurându-ne de momente petrecute cu oameni diferiți și care ne ajută să reîntregim, din bucăți diferite, acel vis spulberat. Pentru că, adevărul este că nevoia continuă să existe dar frica de a mai trece încă o dată prin suferința unei pierderi ne ține departe de orice acțiune menită să ne așeze din nou într-o relație. Acele mici frânturi de viață trăite cu oameni diferiți întregesc acea imagine pe care ne-am dorit să o trăim într-o singură relație de iubire. O cafea băută împreună, o masă de prânz, planuri de vacanță, antrenamente menite să ne țină trupul în formă, o glumă cu tentă sexuală, alta care ne amintește că, undeva într-un colț de suflet, tânjim după iubire; trupul ar vrea să (re)trăiască și el atingerea dar alegem să ne ducem la masaj sau la tango ori la sporturi care permit intrarea în spațiul intim al celuilalt. Astfel ajungem să luăm din multe locuri ceea ce odată am trăit într-o relație, alegem să ne trăim viața din bucăți de teamă că un alt întreg, format într-o nouă relație s-ar putea sparge din nou și noi iar am călca pe cărări făcute de cioburi.

Poate că o soluție ar putea fi un mod de gândire diferit care să îmi permită să nu mai repet greșeli pentru că deja voi fi înțeles că sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac, că sunt lucruri cu care pot trăi și unele pe care nu le pot tolera sub nici o formă. Și, în același timp, vom fi înțeles că orice om își are limitele lui dincolo de care nu trebuie să trecem iar asta este o dovadă de iubire și de respect, ambele fiind esențiale oricărei vieți ce se vrea trăită în armonie.  

Poate că toate acestea înseamnă să ieșim din matrice (cum ne spune sensei) și astfel să ne creem alte repere care să ne ducă departe de frică și mai aproape de un om după care poate tânjim ori încă nu l-am aflat dar știm că se află undeva în lumea asta mare la o distanță de doar un braț pe care nu îl întindem de teamă de ceva ce s-a întâmplat cândva, demult.

Și iar ajungem să ne luăm un zâmbet, o îmbrățișare, un timp petrecut preț de o țigară, o cină sau o partidă de sex ocazional care, toate la un loc, am vrea de fapt să le trăim într-o relație. La fel ca în visul acela care s-a sfărâmat pe vremea când nu știam cum am putea să facem să îl perpetuăm, să îl rostogolim de la o zi la alta, de la an la an, până când moartea ne va despărți.