Nimic nu e perfect rău, aşa cum nimic nu este perfect bun pe lumea asta. Dacă suntem atenţi în jurul nostru putem vedea în orice această dualitate yin-yang ce aparține filozofiei chineze. În practica terapeutică aduc de multe ori în discuțiile cu pacienţii mei acest concept pentru a-i putea face să înţeleagă că orice situaţie are în ea ceva bun care ne poate scăpa atunci când suntem prea încrâncenați să vedem doar răul. De ce? Pentru că marea găselniţă a vieţii este ca în perioadele mai puţin bune din viaţă să putem vedea acel strop de bun, de frumos pentru că doar asta ne dă putere să mergem mai departe.

În tumultul evenimentelor dintr-o secţie de neurochirurgie ponderea celor bune, celor frumoase este foarte mică.

În fiecare pat este cel puţin o durere, o poveste care se poate spune, o alta pe care şi-ar dori să o spună cuiva şi sigur este şi una pe care n-o va auzi nimeni niciodată.

Durere, suferinţă (există o diferenţă majoră între cele două), lacrimi, gemete, deznădejde, furie, lacrimi, frustrare… (am mai spus lacrimi? E ok. Oricum sunt mai multe decât pot scrie eu) şi un licăr de speranţă. Cam aşa arată un „tablou” complet. Asta vedem în fiecare zi, în fiecare pat şi la fiecare pas.

Toate acestea se datorează și faptului că această secție are specialiști în chirurgia coloanei vertebrale care se încumetă să opereze pacienți care pentru alții reprezintă „cazuri depășite chirurgical”. Așa era și cu acest bărbat tânăr, frumos, deștept, cult, cu bani. Da, avea de toate mai puțin sănătate care îi fusese afectată de o boală rară apărută la una dintre „foițele” care adăpostesc măduva spinării. O chestie de mare finețe și care era situată la nivel cervical. Adică prost, pentru că pe acolo sunt mulți centri nervoși importanți mai ales cei răspunzători cu respirația. Sper că suntem toți conștienți că prima condiție ca să existăm este să respirăm, da?

Se puneau multe probleme și existau multe riscuri la acest caz, pe care echipa operatorie le-a luat pe toate în calcul inclusiv pe cel al unei infecții practic inerente oricărei intervenții chirurgicale. (Iar asta NU se datorează unor greșeli făcute de echipa operatorie. Orice plagă (tăiată, zdrobită sau arsă) reprezintă o „poartă de intrare” pentru microoganisme. Că se iau toate măsurile de precauție este o altă discuție dar nici mediul steril sau antibioticul nu îți garantează 100% ). Din toate câte se puteau întâmpla – deces, tetraplegie (adică paralizia celor patru membre care să ducă la incapacitarea cvasitotală) – s-a întâmplat cea mai puțin invalidantă și cea mai ușor de controlat adică o infecție. Organismul tânăr, neafectat de alte boli, bine hrănit și-a făcut treaba dar, chiar și așa, lupta a fost crâncenă. Au fost zile întregi cu febră mare, stare generală proastă, afectarea stării de conștiență și dureri (în special de cap) insuportabile. Din punct de vedere chirurgical era un succes imens în sensul că funcțiile neurologice erau intacte. N-am cum să vă spun ce înseamnă din punct de vedere chirurgical, din punct de vedere al anesteziei, din punct de vedere al capacității organismului de a face față în lupta cu boala, din punct de vedere al relațiilor umane care contribuie la bunul mers al unui pacient cu o afecțiune gravă dar vă spun că atunci când un medic se gândește cum trebuie să abordeze un caz ia în calcul toate cele de mai sus. Și niciodată toate acele aspecte nu sunt întrunite. Nu, voi nu știți, nu aveți cum să știți toate astea, nu e timp să vi se spună toate astea și nici nu v-ar fi de folos să le știți. Pentru că ați fi terifiați mai ales datorită necunoașterii dar și a faptului că nu aveți nici un fel de control asupra lor.

S-a muncit mult la acel caz și toți eram impresionați de capacitatea sa de a duce această luptă. Într-o dimineață, în timp ce așteptam să înceapă vizita, o colegă dragă mie, care îmi e și prietenă a venit la mine și mi-a spus:

– Măi Ligia, fă-i mă ceva ce știi tu să faci ca să se facă și omul ăsta bine…

– Păi, ce să-i fac eu mai mult de atât sau oricine altcineva? Știam sentimentul ce o cuprinsese: acela al neputinței, al deznădejdii, al întrebării: dar dacă mi-a scăpat ceva? Este sentimentul care se împletește cu indignarea și răzvrătirea împotriva imanenței, sentiment care după ce te zgândărește folosindu-se de toți sabotorii din mintea ta (neîncrederea în tine, nedorința de a-ți depăși limitele sau de a vedea dincolo de familiaritatea zonei de confort) te lasă epuizat și deconcertat. Abia mai apoi realizezi că deasupra tuturor mai există o instanță căruia îi poți spune oricum –  Dumnezeu, Universul, Buddha, Allah – că tot aia e. Și te adresezi ei, instanței ce ne guvernează. Așa se întâmplase și cu prietena mea care a continuat mica noastră conversație din acea dimineață.

– Eu ieri, seara târziu când m-am rugat înainte de culcare, m-am rugat și pentru el că eu n-am crezut că îl mai găsesc azi. Hai să te mai gândești tu fetiță ce mai poți să faci… Văzându-mi neputința de pe chip a continuat, știu că în fiecare zi ai petrecut mult timp la patul lui da’ mă gândesc că unde i-ai ajutat pe atâția să se lupte cu boala poate îl ajuți și pe el. Eu aseară gândindu-mă la el nu mi-a mai venit nicio idee decât să mă rog pentru el…

Cine nu s-a rugat niciodată în taina sufletului său pentru binele altui semen care nu îi este rudă, nu știe ce înseamnă să poți cocheta cu ideea de a iubi necondiționat. Ce facem acolo când suntem numai noi cu noi și știm că nimeni nu ne poate vedea sau auzi (și implicit să ne judece) acolo suntem cel mai aproape de adevărata dimensiune a sufletului nostru. Acolo teama de ridicol sau de respingere, teama de a fi greșit înțeleși nu ne mai oprește să fim buni și să ne îndreptăm binele genuin, necondiționat de nicio cutumă, către cel aflat în suferință. Acesta este un alt bine care însoțește răul dat de boală și de care vreau să vă fac conștienți că există chiar dacă, de cele mai multe ori, nu-l vedeți dar, poate că unii dintre voi l-ați simțit: bunătatea altui om îndreptată către voi.