Povești din Bagdasar – episodul 1

Am simțit de mult timp, de câțiva ani chiar, nevoia să împărtășesc cu cât mai mulți oameni poveștile reale trăite într-un spital de urgență vreme de 12 ani. Poate că vouă nu vi se vor părea spectaculoase dar pe mine cu siguranță m-au impactat și m-au transformat. Textul inițial l-am „spart” în mai multe texte așa că pentru ceva timp, alături de voi, am să-mi aduc aminte de acei ani în care timpul îl măsuram altfel.

*

Viaţa în spital trebuie privită din două perspective. Una statică reprezentată de personalul medical şi una variabilă cea a pacienţilor. Dumnezeu a fost darnic cu mine şi nu mi-a fost dat prea mult să văd cum e să priveşti din perspectiva pacientului dar, de mai bine de 20 de ani m-a aşezat în tabăra celor care înfruntă boala, suferinţa, pierderea, deznădejdea și care are ca aliat speranţa, credinţa, gratitudinea. Cert este că într-o clinică de neurochirurgie nici pentru pacienți, nici pentru personalul de îngrijire viața nu este uşoară. Chiar deloc. Se zice că neurochirurgia este regina medicinei. Eu nu știu să spun cine şi cum şi când a încoronat-o dar ştiu să spun poveşti reale care îi încununează cu lauri pe cei care în fiecare zi îşi petrec mai mult de jumătate dintr-o zi aducând sacrificii la picioarele acestei regine.

Ei reprezintă echipa din care am făcut şi eu parte şi care e formată din medici, asistente, kinetoterapeuţi, infirmiere și brancardieri. Este ca un mecanism bine pus la punct, în care fiecare piesă – mai mare sau mai mică – are rolul şi importanţa ei. Ofranda mea adusă la picioarele acestei regine o reprezintă aceste rânduri. În faţa ei mă închin şi îi mulţumesc pentru toate câte mi-a daruit: o perspectiva diferită asupra vieţii, o scară de valori unde primează credinţa, corectitudinea, speranţa, încrederea; cunoşterea propriilor limite dar şi a forţei interioare care te duce dincolo de ele.

De aceea spitalul reprezintă o altă lume. Este o lume în care lupta încrâncenată cu suferinţa şi moartea este activitatea principală. Sunt zile în care te copleşeşte atât de multă suferinţă adunată într-un spaţiu atât de mic; şi, am observat că mecanismul psihic prin care am învăţat să ne apărăm cumva este râsul. Unora dintre noi ne reuşeşte şi autoironia pentru care, trebuie să recunoaşteţi, îţi trebuie un simţ al umorului foarte dezvoltat şi un pic de glagore. 🙂 Când este foarte multa treabă de făcut, când e agitaţie şi toate ar fi trebuit să se fi întâmplat cu o ora în urmă parcă nici gândurile nu ţi le mai auzi. Te concentrezi pe fiecare gest, pe fiecare cuvânt, te strădui să găseşti soluţia cea mai bună ca la un moment dat să-ţi dai seama că prânzul s-a dus de mult şi n-ai mâncat, ai fumat o ţigară pe fugă şi de multe ori când trecem una pe lângă cealaltă pe culoare ne zâmbim şi ne spunem cu un umor dulce-amar: „…hai că am vorbit şi astăzi…”.

Ne-am gândit de multe ori că stăm împreuna cu colegii de serviciu mai mult decât stăm cu familia. Poate că şi din acest motiv ne ştim poveştile de viaţă, vibrăm la întâmplările din viaţa celorlalţi, ne ajutăm în momentele grele, ne certăm ca apoi să ne împăcăm… Aşa ca într-o familie mai mare. 😀

Intima mea convingere este că asta se datorează şi cazurilor care sunt în secţia asta. De multe ori parcă simţi o pală de vânt rece care îţi da fiori pe şira spinării şi îţi aduce într-un mod brutal în minte și în suflet conștinentizarea existenţei morţii. Şi a durerii. A durerii de orice fel: durerea fizică în toate gradele ei, durerea dată de pierderea sau iminenţa pierderii unei persoane dragi, durerea data de abandon ori de neputinţă…

Iar durerea, deh! durerea nu vine decât însoţită de buna ei prietenă frica. Frica de moarte, frica de invaliditate, de necunoscut, de necunoaştere, frica de a nu mai putea să continui lupta. A ta sau a cuiva drag pe care îl vezi ţintuit pe pat de spital, palid și neputincios.

Şi relizezi ca la un moment dat al vieţii tale ai ales să lucrezi în acest context, ai ales să fii acolo pentru că vrei macar să ameliorezi toate aceste trăiri. Fie ele fizice sau emoţionale.

*

– Urgenţă în 808!, se aude la un moment dat şi inima îţi tresare. Îţi îndrepţi paşii către salonul respectiv şi ştii deja că nu o să găseşti nimic bun. Laşi emoţiile de-o parte, te grăbeşti şi ai impresia că nu mai ajungi odată și, în același timp, te temi pentru ce o să găsești acolo.

În salon sunt deja colegele tale într-o agitaţie controlată în care fiecare gest are rostul lui. Timpul parcă se dilată şi cele 2-3 minute, maxim 5, par a fi mult mai multe.

Urgenţă înseamnă o situaţie limită în care viaţa unui om atârnă de un fir de păr. Viaţa lui depinde doar de priceperea celor care se află lângă el. Atunci începe lupta. Lupta cu secundele, lupta în care gesturile inutile nu au ce căuta. O luptă în care poţi vedea ce înseamnă o echipă armonizată în care fiecare ştie ce are de făcut. E lupta cu moartea.

Uneori câştigi, uneori o pierzi…

Când câştigi sentimentul nu seamănă cu nimic din tot ce ai trăit până atunci. Dacă vreţi o comparație este ca atunci când iei un examen greu ce încununează nişte ani de muncă, e sentimentul eficienţei dat de cunoaştere şi practică. Dar trebuie să îl ridicaţi la puterea 1000 pentru a afla exact cum este. Te simţi util şi învingător.

Când pierzi e firesc să fie totul exact pe dos. Acolo lucrurile stau cu totul altfel. Încrâncenarea este aceeaşi, efortul este acelaşi, la fel şi dăruirea şi priceperea doar că rezultatul este total nedorit. Şi asta atrage sentimente total opuse: deznădejde, furie, neputinţă, frustrare… Reiei în minte filmul şi revezi cu ochii minţii fiecare minut, fiecare manevră încercând să găseşti o greşeala pe care să nu o mai repeţi niciodată. Cel mai bine a exprimat doctorul Costică Zamfir: „… cu fiecare care moare, mai moare ceva din tine…”.

Şi uite aşa, la intervale variabile de timp, urci Everestul simţind ce înseamnă să fii învingator ca peste ceva timp să cobori în Groapa Marianelor de unde trebuie să faci ceva efort pentru a ieşi. Şi ieşi. O iei de la capăt pentru că lucrurile nu se termină acolo şi lupta continuă cu următorul pacient. Este un perpetuum.

Ce am dobândit eu, la nivel personal, din toate acestea este o scară de valori pe care, probabil, nu aş fi avut-o dacă nu experimentam toate acestea. Am învăţat să apreciez și să fiu conştientă că atunci când mă trezesc dimineaţa şi văd, aud şi înţeleg ce se întâmplă în jurul meu este o dimineaţă frumoasă. Dacă mă pot ridica din pat, merg, îmi controlez sfincterele, mă spăl, mă îmbrac şi plec la serviciu reprezintă alte motive de bucurie.

Pentru cei care rămân în afara porţilor spitalelor li se poate părea hilar să le treci în revista şi să te bucuri de ele. Celor mai multi dintre oameni li se poate părea ca sunt un „dat de la Dumnezeu” pur şi simplu la care avem acces şi (mai ales) pentru care nu trebuie să facem nimic. Vestea proastă este că modul acesta de a le privi şi de a ne raporta la ele este greşit şi defectuos. Toate cele mai sus enumerate – începând cu simplul fapt de a respira – reprezintă daruri. Fiecare dintre ele trebuie preţuit şi trebuie să facem tot ce ne stă în putere să le păstrăm la un nivel optim de funcţionare. De aceea trebuie să am grijă ce mănânc, ce beau, ce (nu) fumez, ce relaţii am, cu cine şi câtă bucurie aduc toate astea în viaţa mea.

Pentru că, după ce ai văzut că există destul de mulţi oameni pentru care a face toate aceste lucruri reprezinta un efort uriaş sau nu le mai pot face nu poţi decât să fi recunoscător că ţi-a mai fost hărăzită o zi de „normalitate”. Acum, când mă gândesc la toate acestea, îmi aduc aminte că nu o dată mi s-a pus întrebarea: „Cum Dumnezeu poţi să ai profesia asta?”.  Răspunsul este simplu: nici nu aş fi vrut să am o altă profesie. E ca un drog. Nu prea mă văd făcând altceva, nu ştiu ce altceva mi-ar aduce satisfacţia pe care o trăiesc zi de zi. Odată ce ai cunoscut agonia şi extazul este ca şi cum ţi-ar fi crescut mult pragul de sensibilitate şi, pentru a mai vibra la fel, ai nevoie de un stimul cel puţin la fel de puternic pentru a reitera acea trăire.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.