Există pauze în care trăim doar că nu le luăm seama. E spațiul ăla dintre o respirație și alta care este tot un timp doar că noi ne grăbim să tragem iar aer în piept fără să dăm importanță acelei liniști, acelei non activități care este tot viața noastră doar că fiind fără mișcare pare a fi fără miză. Fugim, de la o respirație la alta, de frica morții – acel final despre care nu ne învață nimeni să vorbim – urmărind să prelungim ceea ce credem că știm și dorind să avem control asupra vieții.

Îmi vine să spun că fiecare pauză este o mică renaștere, e un nou început așa cum este și somnul și visul ori reveria și chiar vacanța. Le facem pe toate în ritm sacadat, uneori uniform, plat, predictibil având o monotonie care ne liniștește și în care ni se pare că așa e bine, că orice rupere de ritm ne poate fi fatală, că orice prelungire a acelei opriri ne-ar perturba ritmul tocmai găsit. Toate se întâmplă așa până când apare pauza aceea în care îmi țin respirația sau visez și care rupe realitatea în bucăți mici făcând-o astfel digerabilă. Sau, până când o voce auzită prima dată îți crează senzația de déjà connu care te îndeamnă să cauți în fiecare colț de minte o asemănare. Și așa afli că, de fapt, unde ar trebui să cauți este locul tainic din suflet unde se țin amintirile ce le păstrezi altor suflete întâlnite cine știe când, în alte dimensiuni ale unei vieți ce părea apusă.

Atunci cred că e posibil să apară pauza aceea dintre inspir și expir, prelungită de bucurie și lipsită de orice frică de a nu mai respira vreodată. Abia atunci, înțelegem citatul acela văzut și revăzut prin multe și diferite locuri care ne aducea aminte că viața se socotește în momentele în care ni s-a tăiat respirația fără să ne fi fost teamă că vom muri din asta.

*

A trăi este despre a conștientiza cât mai mult din toate cele care alcătuiesc ceea ce numim viață. Inclusiv pauzele și vacanțele ori micile momente în care renaștem atunci când nu mai credeam că mai este posibil. Cum sunt acele momente în care îmi dau voie ca sufletul meu să simtă căldura apropierii de celălalt pentru că am lăsat de-o parte frica de a nu fi suficient de bun ori de puternic pe cât celălalt m-a văzut că sunt.

Eu cred, din ce în ce mai mult, că viața este făcută din trăirea conștientă a fiecărei clipe dar și din pauza dintre două respirații, pauză pe care o fac și o prelungesc uneori nepermis de mult, atunci când devin conștient de bucuria întâlnirii cu un om care e menit să îmi aducă bucurie. E omul în ochii căruia mă pot uita, e corpul spre care mâna mea se duce involuntar să îl atingă, să îl simtă ori poate să îl aline, este omul lângă care ai vrea ca timpul să nu aibă sfârșit.

Trist este că, mulți dintre noi, doar sărim de la o respirație la alta și refuzăm să băgăm de seamă la clipele în care, întâlnirea cu alt om, ne-a tăiat respirația din simplul motiv că ni s-a umplut sufletul de iubire. Dar, cum iubirea înseamnă apropiere, însemnă să uit de mine pentru a mă pierde în NOI, mulți pleacă din locul ăla speriați rămânând să-și poarte viața în aceeași monotonie, în aceeași solitudine, ca o barcă aflată în derivă pe care curenții o mai aduc din când în când la câte un mal. Doar că acolo, pe un mal străin și niciodată dorit, nu va simți niciodată că i se taie respirația de bucurie că sufletul i s-a întâlnit cu alt suflet. Acolo, în locurile unde eșuăm din când în când, ni se întâlnesc doar trupurile care refuză să afle bucuria întâlnirii sufletelor.