Așa mi-a ieșit într-o seară în terapie Life is not about fear, is abour love (da, în engleză 😛 ) încercând să „conving” omul din fața mea că există soluții.

Ce trebuie să înțelegi este că motivul fricii, de cele mai multe ori, este doar o plăsmuire a minții tale, o neîncredere în tine dar și în oameni și așa ajungi să îți trăiești mai mult propriile ruminații nu viața. Așa ajungi să nu trăiești bucuria întâlnirii cu celălalt ci îți trăiești teama, aceeași teamă care, de multe ori, și celălalt o are și o manifestă.

Așa ajungem ca, de multe ori în loc să ne privim în ochi, să ne ascultăm, să dăm voie sufletelor să se întâlnească lăsăm fricile să se apropie, să mârâie una la alta amplificând astfel sentimentul pre-existent.

Cred că îți dai seama că acestea sunt momentele în care ne tachinăm, în care ne spunem exact contrariul a ceea ce am vrea să spunem ca după aia să rămânem tot acolo, într-un colț de viață unde nu vine nimeni să întrebe dacă ne este bine. Acolo, în colțul ăla împrejmuit cu frica de a nu fi rănit din nou, cu siguranță nimic rău nu ți se va întâmpla dar, la fel de sigur îți spun că nici binele nu va putea să lupte cu frica ta pentru a putea ajunge la tine. Așa că ceea ce îți rămâne de făcut este să pășești tu dincolo de zidul pe care l-ai făcut, să te privești pe tine cu drag pentru ca astfel să îl poți privi și pe celălalt la fel. Măsura iubirii pentru celălalt, până la urmă, este dată de iubirea pentru tine.

Fă tu un prim pas, un prim gest, zâmbește tu cu sufletul larg deschis și măcar vei ști că tot ce ținea de tine a fost făcut, indiferent de rezultat.

Hai, dăruiește un zâmbet, fă o invitație, dă un mesaj.

S-ar putea ca ăsta să fie cel mai frumos dar pe care tu ți l-ai făcut. (Wink! Wink!)