De ceva timp mi se împletesc în minte două amintiri, una mai veche întâmplată acum câțiva ani și alta de anul acesta din septembrie. Îmi vin imagini disparate și cele vechi se suprapun peste celelalte noi într-un joc al minții pe care, încă, nu-l pot cuprinde.

Prima amintire nu o pot fixa în timp dar știu sigur că are mai mult de cincisprezece ani de când mi s-a înșurubat printre amintiri și, cine știe ce întâmplare, din când în când, o aduce în prim plan.

S-a întâmplat într-un vagon de metrou aproape gol, unde în fața mea, pe celălalt rând de scaune stătea o doamnă în vârstă, cu părul alb, coafat elegant, care avea o față senină și cu care, absolut natural și firesc am avut un moment în care ne-am uitat una în ochii celeilalte, ne-am zâmbit după care ne-am întors fiecare la gândurile ei. Până când, la una dintre stații s-a suit un domn cu un acordeon din care, în scurt timp, au început să se audă primele acorduri din Sous le ciel de Paris moment în care doamna mi-a căutat privirea și așa am putut să-i observ ochii de un albastru curat care prinseseră a străluci. Am continuat să ne uităm una în ochii celeilalte, m-am simțit primită în forul ei cel mai intim atunci, în clipa aceea efemeră în care a schițat un zâmbet în timp ce o lacrimă, o singură lacrimă i-a curs pe obrazul parcă întinerit de simpla amintire provocată de melodia cântată de un străin iar eu, parcă din altă lume, mi s-a părut că aud: „Tu știi ce am trăit eu pe melodia asta?”

Cântecul s-a stins la fel ca lacrima ei, ca privirea noastră care nu mai avea ce să mai transmită și totul a dispărut din vagonul acela de metrou dar a rămas cu mine ca fiind una dintre cele mai gingașe amintiri pe care le am.

Trageți un pic de aer în piept și nu vă grăbiți spre următoarea amintire. Rămâneți aici, în tot ceea ce ea v-a creat în minte, poate și în suflet, poate că aveți o amintire care abia ce a revenit din cine știe ce străfunduri așa că… dați răgaz sufletului să trăiască ce are de trăit.

Hai, încă un pic… 😀 că promit că spun și cealaltă amintire.

În septembrie la Festivalul de Muzică Corală din Torrevieja am avut privilegiul de a fi în culise alături de Corul Sound, să asist la ultimele pregătiri de ținute, ultimele retușuri la machiaj și coafură înainte de intrarea în scenă dar și ultimele vocalize și părți de cântece pe care le mai repetau pentru ultima dată înainte ca ei să intre în scenă.

Am ieșit din culise și m-am strecurat în sala plină care aștepta primul concert din seara aceea. Primul loc la margine pe care l-am zărit în obscuritatea sălii a fi liber l-am ocupat purtând în mine toată emoția pe care o simțisem alături de membrii Corului Sound.

Și acolo, în sala aceea minunată dintr-un orășel din Spania, ambetată de muzică și emoții preluate de la românii mei care urmau să-i încânte pe spaniolii veniții la festival, bucuroasă și recunoscătoare de toate câte îmi fuseseră date să le trăiesc am asitat la o scenă de o duioșie pe care de mult nu mi-a mai fost dat să o văd.

Lângă mine stătea un domn trecut bine de 70 de ani și lângă el o doamnă de aceeași vârstă. Într-un moment de mare emoție creat de cântul care pleca de pe scenă și ne învăluia ca într-un nimb cald, plin de culori, sunete și emoții, pe care aproape că îl simțeai pe piele, am observat cu coada ochiului cum ea, doamna care stătea alături de domnul de lângă mine, firesc și încrezătoare că gestul îi va fi primit, dar și pentru că voia să împărtășească cu el emoția extraodinară, unanim trăită, și-a așezat palma în căușul palmei lui iar el, la fel de firesc, fără să se întrerupă, fără să fie nevoie să se uite la ea, i-a primit-o, i-a cuprins-o și și-a așezat cald și protector mâna peste mâna ei. Au rămas așa până când a fost nevoie de palmele lor pentru a își exprima bucuria prin aplauzele care au continuat mult timp iar eu, iată, după mai bine de o lună, continui să fiu bântuită de aminitrea unei întâmplări care a ținut un pic mai mult decât o clipire necesară să limpezească ochii plini de lacrimi.

Acum îmi dau seama că aceste două întâmplări nu ar fi fost posibil să mi se așeze în minte și în suflet dacă eu nu eram oprită din fuga asta a vieții despre care credem că ne salvează.

Eu nu cred că agitația și fuga ne va salva.

Ne va salva iubirea.

Ne va salva bucuria dată de muzică.

Ne va salva liniștea cu care privim în ochii celuilalt atunci când are nevoie.

Ne va salva bunătatea, bunăcuviința și dorința de a fi în contatct unul cu celălalt.

Să vă fie seara plină de bunătate!