Mi s-a spus de câteva ori în viața asta că sunt „prea puternică” sau că sunt femeia-bărbat iar cel mai explicit și mai greu de digerat a spus-o Buși într-o minunată dimineață de vară, în Vama Veche, pe când stăteam cu cafeaua în față pe terasa „La Canapele” împreună cu el și cu Ancuța Coman, minunata colegă și prietenă din Timișoara. Evident că eram în orele alea de dinaintea deschiderii Cortului Terapeutic și ne bucuram de liniștea dimineții. Și vorbeam și noi așa, între noi, că ce să și facă trei psihoterapeuți, la cafea, în zorii zilei, la malul mării? Vorbesc despre ei, despre viață, cer părerea celorlalți. Și nuș’ ce mi-a venit mie să întreb cum mă percep ei pe mine. La care Buși a zis:

-Eu când mă uit la tine mă gândesc: ce pot să fac eu pentru femeia asta ca să-i fie bine? Nimic. Că faci tu totul.

Pfoaaa!! Păi de nu m-o fi bușit un plâns… Norocul meu că aveam marea aproape și m-am dus să-i cresc un pic nivelul cu lacrimile mele 😀

Și, în timp ce stăteam eu la malul mării și încercam să cuprind simpla frază spusă de Alex, în minte mi s-a ițit clar și fără echivoc: „Păi, dacă nu aș fi fost așa eram moartă de mult.” Și nici măcar nu mi se părea că exagerez. Fraza asta spusă de bunul meu prieten Alex mi-a adus tăvălug amintiri de mult uitate, amintiri în care eu nu mă văd pe mine trăind decât pe survive mode. Mă văd ușor aplecată în față, cu bărbia coborâtă în piept (ca un tăuraș care știe că trebuie să tragă la jug că altă șansă nu are 🙂 ) căutând soluții în situații noi, grele, unele dureroase, unele de neimaginat, situații în care nu cerusem să fiu, nu-mi dorisem să fiu dar… ce să vezi, nimeni nu mă întrebase dacă vreau sau dacă pot sau dacă mai vreau să pot.

Adică, am aflat de foarte devreme că trebuie să fac totul, că ar fi bine să nu prea aștept să facă alții pentru mine și, știți cum e, când te antrenezi de mic vine și performanța repede. 😀 )))

Oameni buni, o femeie puternică nu și-a dorit neapărat să fie așa. A trebuit să fie așa. [Și acum mai râd de mine că eu nu știu ce e aia să ai un disconfort. Adică, la mine e așa: ori ți-e rău și te oprești să vezi ce faci ca să îți fie mai bine ori… nu ai nimic și continui să faci ceea ce ai de făcut 🙂 . Dar asta este pentru că, de fiecare dată când am avut un disconfort eu nu mi-am permis să mă opresc.]

Totuși, după ce am terminat eu de trecut în revistă o mare parte din viața mea care mă consacrase a fi femeia-bărbat, și după ce mi-am dat seama că nu mai este nevoie să mai păstrez genul ăsta de abordare mi-a venit și un răspuns la o întrebare ce nu-mi fusese adresată:

Dacă vezi că fac un lucru și te prinzi totuși că mi-e greu, de ce nu preiei tu și să încerci să faci în locul meu?

*

Așa că, dragi bărbați, femeile pe care le vedeți a fi puternice, de fapt sunt foarte obosite. Ele nu și-au dorit să fie „campioane” dar nu au avut încotro, pentru că a trebuit ca ele să le facă pe toate. Mă rog, aproape toate că doar nu e nici una Rambo. 😀

Dar, ar fi bucuroase și reunoscătoare dacă, din când în când măcar, le-ați întreba:

-Pot face ceva pentru tine ca să-ți fie mai bine?

sau

-Am văzut că îți trebuie „asta” așa că m-am dus și am cumpărat sau am făcut asta pentru tine.

sau

-Lasă că fac eu. Tu odihnește-te. 🙂

Habar nu am care ar fi formula ideală dar ceea ce știu cu siguranță este că nu puterea dovedită a unei femei ar trebui să fie motivul pentru care să stați departe de ea ci, ar trebui să fie motivul care să vă determine să vă adresați vouă întrebarea:

-Eu ce aș putea să fac pentru femeia asta, cum aș putea eu să devin cel puțin la fel de puternic ca femeia puternică? Și așa să puteți deveni partenerul de viață al unei femei puternice.

Și mai sunt niște tips&tricks de care ați putea ține cont. 😛

❤ Spuneți-i că o apreciați pentru tot ce are bun în ea.

❤ Spuneti-i că e frumoasă pentru că bunătatea ne face frumoși.

❤ Ajutați-o să înțeleagă că ce a fost rău a trecut și că ea nu mai este nevoită să încerce imposibilul din simplul motiv că în doi orice lucru… e posibil.

*

Cred că de aceea mă bucur de maturitatea asta la care am ajuns pentru că mi-a dat înțelepciunea de a mă simți confortabil în vulnerabilitatea mea. De a mă simți confortabil cu blândețea de care sunt în stare fără să mă mai gândesc că cineva ar putea-o interpreta ca fiind prostie sau naivitate. Pentru că, deopotrivă știu că, dacă așa va fi viața mea și la un moment dat o să trebuiască să fiu din nou puternică, tot ce voi avea de făcut va fi să îmi amintesc zilele în care eram femeia-bărbat.

Sunt extraordinar de recunoscătoare că nu mai răspund dur sau agresiv atunci când mi se face o nedreptate sau când cineva (mai ales dacă e cineva drag) face un gest nepotrivit în raport cu mine. Și, la fel de recunoscătoare sunt pentru că mă pot opri din a face rău pentru ca astfel să pot face bine cât mai des.

Mă bucur că am ajuns să pot să-mi manifest blândețea de care sufletul meu este în stare și nici nu mă mai deranjează să mi se vadă și pe chip. Așa cum se vede în fotografia asta făcută de Cristian Șuțu anul trecut în cadrul proiectului Portret de femeie.

[Inițial nu m-am regăsit în fotografia asta. Mi se părea că nu mă reprezintă. Azi îmi dau seama că schimbarea produsă în mine se vedea pe chipul meu cu mult înainte ca eu să recunosc pe deplin că m-am schimbat și din Rambo am devenit… mmm, habar nu am acum cine dar imediat ce mă prind vă spun și vouă. 😀 ]