De multe ori, atunci când vorbim ori scriem, când vindecăm într-un fel sau altul, când alinăm suferințe date de visele neîmplinite, de dorințele sfârșite cu mult înainte ca cineva să le afle, când strângem la piept un suflet plâns, toate astea sunt părți din noi care se zidesc în omul ăla pentru a-l întări, pentru a-i da un dram de putere în plus care să-l ridice din locul în care nu mai are ce să caute.
Poate că Ana lui Manole nu era altceva decât o parte din el, cea mai bună parte din el, căreia i s-a spus Ana pentru că atunci, ca și acum, nu știm ce nume să dam celei mai bune părți din noi cea care este menită să întărească un suflet care aproape stă să se piardă.
Fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare clipă petrecuta înspre salvarea unui om pot să schimbe destinul tău și cred că și al lumii ăsteia pentru că tu te vei fi lăsat să fii mai bun, alt om se va simți bine și, cine știe, într-o zi cel vindecat va deveni cel care spune, mângâie, îmbrățișează, pansează un alt om.
Suntem legați unii de alții și depinde de fiecare în parte ce lasă să treacă prin legătură asta nevăzută dintre noi: bunul și frumosul ori otravă care doar strică și dărâmă.
Și e perfect normal ca într-o zi să fiu eroul care poartă capa și în alta să fiu cel care are nevoie ca un alt erou să vină să mă salveze și până atunci să stau pitit sub capa eroului departe de toate intemperiile.
[Gânduri între două terapii de la Ligia Moise]
Pași către propriul suflet 