Am momente când rătăcesc drumul, cum spun eu. Adică, momente în care simt zbuciumul gândurilor legate de politică, de nivelul de evoluție al omenirii care se opintește încercând să nu devină bună și, coborând pe pâlnia realității, de la acest macro pe care mintea îl poate cuprinde doar la nivel abstract, deci tot mărind zoom-ul, ajung și la neajunsurile din viața mea pe care le iau și pe alea la rând ca nu cumva să uit ce nu este bun și aici. Căci sunt destule lucruri pe care să mi le reproșez sau pe care să le reproșez altora, lumii, universului și chiar lu’ Șefu’ câteodată. Astfel se creează un fel de vortex de furtuni interioare care îmi zburătăcesc toate prin minte și prin suflet și nu-mi place și nu mă simt bine și-mi fură somnul, îmi fură bucuria muzicii și a cititului și mă cert și mă lupt cu demoni și rele nepalpabili, invizibili și…

Până când, ca să-mi aducă aminte că nu e așa, viața, Universu’, Șefu’ (cine vreți voi să admiteți) sau poate doar legăturile nevăzute dintre noi, firele acelea care ne ține pe fiecare în pătrațica lui, probabil, că firul meu se zbate într-un fel astfel încât, la capătul celălalt, fără să înțeleagă exact despre ce e vorba alți oameni simt nevoia să pună mâna pe telefon și să mă sune.

Așa cum face fiul meu câteodată, mă sună și zice:

— Ce faci mamă?

— Pe acasă, fix să ies pe ușă.

— Eu le-am lăsat pe fete la serviciu și sunt aproape de cabinetul tău.

— Aaa, acum ajung, mă sui în bolt și acu’ ajung.

Și am ajuns și am urcat în cabinet și am vorbit și io eram tot în ghemul meu de gânduri și certuri cu omenirea și el era vesel și a început să-mi spună de una și de alta cu umorul lui inconfundabil și eu simțeam cum mă liniștesc și cum mi se așează toată așa că i-am spus:

— Cum mă liniștești tu, măi, Andrei! Ai tu un fel de a mă ajuta să mă raportez corect la viață asta.

Știi, drag cititor, — că, dacă ai ajuns până aici, cine știe ce fire ne leagă și pe noi așa că ne-o fi drag unuia de celălalt — cum zicem și ne mirăm de multe ori că au crescut copiii? Eu cred că, de multe ori, noi le rămânem mici copiilor noștri ca o hăinuță care te strânge la umeri, cam așa cred că le rămânem mici copiilor.

Și ei se străduie să „ne” fie mari și le iese asta fără ca să ne diminueze pe noi ci, doar să ne fie sprijin.

Aveți grijă care vă este portul în care adăstați. Poate e un prieten, partenerul de viață, copiii ajunși adulți, credința, spiritualitatea căci, doar pe mări furtunoase nu e posibil să trăim.

Aveți grijă de sufletul și de mintea voastră cultivând relațiile benefice din viața voastră.

Și mai am o fază mișto cu fiică-mea pe care de mulți ani o facem, când ajunge la mare îmi „pune marea la telefon”. E o chestie care a început de mult de pe vremea când nu aveam video pe telefoane și ea ajungea la mare și eu nu așa că, se ducea cu telefonul aproape de mare ca să mi-o pună la telefon. Și eu închideam ochii și eram acolo sau ea, marea, venea până la mine, parcă de unde să mai știu exact cum se întâmpla.

Iar pe lângă asta de doi ani încoace de când e studentă la psihologie avem niște discuții extraordinare în care vechiul se împletește cu noul, ceea ce mă obligă pe mine să țin pasul cu noile descoperiri și astfel să-mi țin mintea trează, alertă și conștientă de limitările mele pe care o să le trec sau nu. Și așa iar mă simt că i-am rămas mică.

Spor la relații bune vă doresc dar, mai ales, la conștientizarea prezenței lor în viața noastră.