Icar a visat.

Icar a gândit.

Icar a năzuit

Și a înfăptuit.

Icar s-a înălțat

Și a zburat.

Până când, propria trufie,

L-a topit.

Oricare dintre noi

Se află într-una

Din fazele de mai sus

Și, pe oricare dintre noi,

Indiferent de avere,

De statut,

De rang,

De putere,

De IQ

Și de orice credem noi că ne poate înălța,

Indiferent de oricare dintre ele,

Dacă nu avem o inteligență a sufletului

Bine dezvoltată,

Bine conturată,

Solidă,

Care să ne ajute să mai rămânem cu vârful

Degetului mare

De la piciorul stâng —

Căci el este pe partea cu inima —

Deci, dacă nu vom fi păstrat

Această legătură pământeană

Fiecare fulg de ceară facut

Din bani, din rang sau din putere

Se va topi.

Și din topirea asta va rămâne

Doar o cădere în abisul propriului ego.

Cine nu a căzut de foarte de sus

Și nu s-a făcut praf și pulbere

Se va putea recompune,

Se va putea reinventa

Imediat ce-și va fi găsit

Inima și poate degetul mare stâng

Care, împreună,

Să formeze un ax care să-l mențină drept.

Pentru ca astfel să poată visa.

Să poată gândi, năzui și înfăptui

În așa fel încat înălțarea

Să nu-l mai mistuie.

Icar, asemenea oricărui arhetip

Se află în noi

Și, după ce vom fi înțeles,

Putem să alegem să zburăm

— Înfăptuindu-ne menirea —

Sau putem să ne prăbușim

În abisul propriului ego.

Câte volute e nevoie să facem

Până când vom putea

Să ne menținem în propriul zbor

Vom afla destul de târziu

De multe ori, abia după ce vom fi simțit

Iminența unei prăbușiri.