Am crezut mult timp că vreau să fiu cineva. Când, de fapt, eu voiam să fac ceva, voiam să nu trec prin lumea asta fără să fi făcut ceva.

Cred totuși că mi-am dat seama destul de repede că era nevoie să fiu cât de cât cineva pentru ca oamenii să mă creadă că vreau să fac ceva.

Cineva-ul asta s-ar putea să ne încurce foarte tare pentru că mulți se cred a fi cineva când, de fapt, ei sunt făcuți din mucava, din chimval zornăitor și din astea n-o sa iasă niciodată ceva-ul ăla care să creeze o diferență în lume, să o lase pe ea, lumea asta cu toate ale ei, un pic mai bună decât au găsit-o.

Din ce în ce se arată în toată „splendoarea” oamenii care aleg să fie răi. Habar nu am câți or fi răi din necunoaștere și câți or fi pentru că sunt convinși că doar așa, fiind răi, pot să răzbească prin viață și să ajungă cineva.

Și, mă tot gândesc, că cel mai bine este să îi izolăm în sensul că să nu le răspundem, să nu ne lăsăm trași în vortexul pe care răutatea lor îl creează și care ne poate trage și pe noi și așa să începem să țipăm, să ne certăm, să căutăm cele mai urâte cuvinte pe care să le aruncăm înspre celalalt sau, mai rău, să ridicăm mâna, să gândim cum am putea să-i facem rău, cum am putea să învingem răul acela făcând un alt rău poate mai mare.

Cred că în perioada asta este despre a învăța cum să nu facem rău și despre instituirea unor criterii personale care să ne ajute să înțelegem care sunt situațiile în care pot să mai rămân sau nu. De la un banal loc în autobuz sau pe strada până la o relație de rudenie sau căsătorie sau afaceri sau, sau…

Cu cât vom alege să nu întreținem prin atitudinea noastră un conflict generat de oameni răi cu atât ne va crește calitatea vieții și vom putea, cu o minte care nu este întunecată de dorința de răzbunare, să găsim cele mai bune soluții pentru a ne face viața mai frumoasă.

O să-mi ziceți da’ cum să-l las să zică, să facă, să mă înjure și eu să nu zic nimic.

Va spun și vouă cum, de multe ori, le zic oamenilor în cabinet: „OK, înțeleg, văd cât ești de nervos, te cred. Și, ce ai vrea? Să ne luăm de mână, mergem până la omu’ ăla, îi spargem geamurile și, după aia, ce mai facem? După ce îți vor fi trecut toți nervii, după ce se va fi consumat toată furia și o să vezi rezultatul faptelor tale, ce o să mai faci? Pentru că știi care e diferența dintre omul rău și omul bun? Omul rău nu va fi niciodată ros pe dinăuntru de regrete așa cum vei fi tu. Iar tu va trebui să trăiești toată viața cu imaginea acelui geam spart, cu imaginea despre tine că ai lăsat răul să-ți domine sufletul.”

Și acum înlocuiți „geamul spart” cu toate ideile care v-au venit de curând în raport cu cine știe ce om și de care sunteți de-a dreptul jenați și imaginați-vă cum o să vă simțiți. Nu, nu imediat atunci, duceți-vă câteva zile sau luni mai încolo când toate se vor fi estompat și o să simțiți gustul amar al dublului regret, că ați făcut și că nu mai puteți să refaceți ceea ce ați stricat.

De câteva zile mă gândesc la ceva care sună mai bine în engleză sau nu știu eu să spun bine în română: it is simple to do, it is hard to undo.

Hai să facem lucruri pe care să nu ne dorim mai apoi să nu le fi făcut și pe care să nu le mai putem repara.