Viața e ca un râu, curge tot timpul. Adică fiecare clipă ce se scurge aduce cu ea alte întâlniri care ne dau alte înțelesuri iar noi, după fiecare întâlnire și după fiecare experiență nu mai suntem la fel. Și dacă ne dam seama și dacă nu, schimbarea se petrece, viața continuă să curgă și să ne îndrepte spre un final despre care habar nu avem nimic.

De cele mai multe ori nu ne dăm seama pentru că suntem interesați doar de anumite întâmplări, de anumite informații ce vin către noi și, pentru că ne lăsăm distrași doar de aceste domenii de interes, nu putem vedea imaginea completă. Ni se formează în cap că există o hartă a vieții noastre, care are limitele ce noi le-am impus ori i-am lăsat pe alții să ni le impună și nu mai putem vedea că teritoriul de explorat este cu mult mai mare. Graba și ceea ce se numește disonanță cognitivă (o cunoaștere greșită a realității) nu ne permite să transcedem dincolo de ceea ce ne-au spus părinții ori profesorii sau cei care ne conduc.

Ascultându-i doar pe ei ni se formează o credință foarte puternică ce rămâne internalizată în forul nostru cel mai intim. Auzindu-le des, spuse cu încredere și de multe ori cu emfază „adevărurile” lor devin propriile noastre adevăruri. Gândește-te, simplu, la o poveste care s-a transformat într-o cutumă a acestui popor, povestea drobului de sare. Acolo este descrisă anxietate în toată „splendoarea” ei.

Și acum, gândește-te la frica ta fără obiect pe care o lași să se manifeste în foarte mare parte din timp.

Ce e aceea frică fără obiect?

Pai, ia gândește-te tu la diminețile în care te duceai la serviciu sau la școală cu frica de a fi ascultat sau de a primi niște sarcini pe care să nu știi să le îndeplinești. Avea acea frică vreo legătură cu momentul pe care îl trăiai în timp ce parcurgeai drumul acela? Mai puteai tu să fii atent la pomii infloriți, la oamenii întâlniți care poate chiar ți-au zâmbit, la mașină frumoasă pe care nu o poți vedea în fiecare zi ori rochia mult visată din vitrina magazinului? Pai, și unde era viața ta? Era prinsă într-o frică pe care mintea ta o plăsmuise. Da, știu că în timp ce citești îmi aduci argumente și îmi spui că ai avut dreptate pentru că de multe ori s-a întâmplat așa cum ai anticipat tu dar eu îți spun că faci asta pentru că, în continuare, vrei să rămâi în „harta” ce ți-a fost trasată de mediul în care ai trăit pentru că e un pic dificil să accepți că lucrurile pot fi și altfel.

Cumva înțelegi că dincolo de ceea ce cunoști tu mai există „ceva”, că există altcevauri care formează un teritoriu încă neexplorat de tine dar, în același timp, e important pentru tine să protejezi acele cutume care îți dau, poate, sentimentul de apartenență la trib sau pentru că ți-au fost de mare folos atunci când erai mic și puteai prin intermediul acelui comportament anxios să prevezi dacă vei fi pedepsit sau nu. Anticiparea, de cele mai multe ori ți-a mai domolit frica ce te cuprindea atunci când te gândeai că părintele alcoolic iar va fi violent, că fratele mai mare iar își va varsă nervii pe tine ori că profa nu știu care iar îți va pune întrebări la care nu știi răspunsul.

Încercând să înțelegi ce te-ar putea ajuta să anticipezi cu măcar 1 minut înainte de a se declanșa iadul (un gest, o intonație a vocii, felul în care se auzeau pașii, etc) ai reușit să faci „un scut” în spatele căruia să te simți apărat. Și așa ai ajuns să crezi că putem anticipa pentru că, de câteva ori, s-a nimerit ca ceea ce ai crezut tu că va fi s-a și întâmplat. De aceea este important să protejezi această credință a ta care te face reticent la schimbare ba, chiar te determină să ignori ori chiar să negi că ar fi posibil să trăiești și altfel decât ca un soldat într-un teatru de război. Anxietatea aia anticipatorie ți-a fost poate singurul prieten, singurul aliat în niște vremuri când toate ți se păreau potrivnice. Asa s-a creat o hartă mentală în interiorul căreia te simțeai în siguranță. Acel sentiment de pseudo-siguranță ți-a permis să mergi mai departe, să trăiești. A ținut într-un fel răul departe dar, în același timp te-a și ținut departe de un bine posibil.

De aceea există rezistența la schimbare în psihoterapie pentru că nu vrem să admitem că teritoriul în care aș putea ființa este mult mai mare decât harta creata de mine via mediul în care am trăit.

Nu zic că nu e o mare provocare să încerci să-ți „expandezi” mintea și să începi să accepți că viața, lucrurile, oamenii pot fi și altfel față de cum i-ai perceput până acum dar, imaginează-ți ce minunății ai pierde dacă nu ai accepta să explorezi acele teritorii.

Știu toate astea și pentru că de curând, citind o carte, am simțit cum trebuie să îmi „dilat” mintea pentru ca să pot să așez noile informații peste cele deja existente. Ce citeam nu îmi era străin cu totul și totuși era mult mai mult decât aflasem și putuse să cuprind cu mintea mea până atunci. A trebuit să o las pentru o vreme dar știu că mă voi întoarce la ea când mă voi simți pregătită să adaug hărții mele mentale noi teritorii de cunoaștere.

Și așa, știu că aceasta curgere în râul acesta al vieții îmi va da posibilitatea să observ mai multe amănunte, să înțeleg mai multe tipologii de oameni, să mă bucur plenar de toate alea bune care vin și să pot să mă împac cu cele care nu sunt sau care nu sunt bune în viața mea.

Practic, teritoriile alea neexplorate încă, sunt părți ale sufletului meu la care ajung doar atunci când nu mai las frica sa îmi dicteze deciziile. Poate că teritoriile alea erau acolo în mine și eu, prizonierul cutumelor, fricilor dar și al necunoașterii stăteam chircit într-un areal ce, poate că ținea răul departe dar și pe mine tot atât de departe de un bine pe care nici măcar nu îl anticipam.

Și știți de ce? Pentru că mecanismul meu de apărare era programat să anticipeze doar „răul”. Binele, nu ne-a învățat nimeni să-l anticipăm. Nu ne-a învățat nimeni să ne gândim „Dar dacă acolo unde o să ajung o să găsesc și oameni buni?”, „Dacă întrebările profului sau ale șefului vor fi ușoare pentru mine și voi fi chiar felicitat?”, „Dacă următorul bărbat sau femeie va fi bun/ă cu mine tocmai pentru că mă face să am încredere în el/ea și atunci îi dau voie să vadă binele din mine?”.

Dacă voi începe să gândesc așa voi putea să mă folosesc astfel de o altă funcție a creierului meu: detecția. Creierul nostru are această funcție de a detecta lucrurile de care sunt interesat. Adică, dacă mă interesează mașinile roșii voi vedea pe stradă toate mașinile roșii. Astfel, dacă voi fi interesat să mă întâlnesc doar cu oameni buni atunci pe aceea îi voi observa, creierul meu lor le va da atenție. Și eu voi putea să mă port, voi învăța să mă port ca un om bun pentru că nu voi vrea să fiu respins tocmai de oamenii pe care de atâta timp îi așteptam.

De aceea vă spun: anxietatea anticipatorie nu e bună chiar dacă așa ați trăit mult timp până acum. Și nici nu mai e cazul să mai trăiești așa pentru că nu mai ești atât de mic, de neajutorat ori de necunoscător cum erai atunci, de mult, când acestă frică s-a format.

Deci… Cum ar fi dacă am învăța să anticipam binele ce urmează să vină în viața noastră? Îm, cum ar fi?