Am câteva plante în… viața mea care, efectiv, mi-au redefinit o lecție de viață, un truism pe care de altfel îl auzim, îl vedem sub formă de meme-uri acela că, ceea ce ești menit să fii, ești oricum, oriunde, vei „înflori” și te vei dezvolta indiferent de locul în care ești sau vei ajunge.

Una dintre plante este în cabinetul terapeutului meu, are deja o poveste într-un text mai mare care text așteaptă ca o editură să creadă în el, o alta este o aloe care s-a rupt dintr-una mare și la care, uitându-mă la ea cât de vie și de puternică este, am pus-o pur și simplu în pământ și ea a făcut rădăcini și s-a dezvoltat și e ditai planta acum.

Mai am o alta din insula îndepărtată care ține de Cuba unde m-a purtat viața anul trecut și, draga de ea, deja a făcut pui și e în două ghivece.

Îsta e puiu celei care a călătorit 12 ore în bagajul de cală. 😀

Dar cea mai tare este una pentru care nu am făcut nimic.

Săptămâna trecută eram în cabinet, vorbeam cu fi-miu la telefon stând cu ochii în zare iar la un moment dat mi-am coborât privirea și am văzut ceva colorat după unitatea aerului condiționat (sau cum s-o chema ).

Am crezut că a căzut ceva de pe la vecini sau ca vântul a adus ceva dar nici o clipă nu m-am gândit că apropiindu-mă am să găsesc o floare. Cu o tijă înaltă și robustă, cu frunze verzi și cu mai multe flori în capăt într-un amestec de burgundi și portocaliu incredibil.

Probabil că vântul a adus sămânța sau, poate, a căzut dintr-un ghiveci aflat într-un alt balcon, al unor alți oameni care au bucuria de a crește plante. Poate… habar nu am, nu am să știu niciodată. Tot ce știu este că într-o zi, în balconul cabinetului în care multe povești se spun, o floare a apărut fără să se întrebe dacă ăla e locul cel mai propice, cel mai bun, dacă cineva va observa creșterea ei, dacă o va ajuta în cele din urmă să se dezvolte, dacă…

Acei mulți de „Dacă…” pe care oamenii îi rostogolesc în mintea lor, de multe ori chiar între ei ceea ce îi face să se îndoiască de ei, de lume, de țara în care sunt, de vremurile pe care le-au apucat, de oamenii cu care se însoțesc.

De multe ori se împotrivesc pentru că știu ei că altfel ar fi trebuit să fie, că în alte ținuturi ar fi trebuit să se afle, altele să fie vremurile și întâmplările care să le marcheze viața și evoluția.

Planta mea, din balconul cabinetului, nu a avut astfel de „trileme” (ca „di” ar fi fost prea puțin ) și a crescut și a înflorit. A devenit ceea ce era menit să fie. Atât. S-o fi chinuit? Cred că da. Ar fi avut nevoie de mai mult? În primul rând mai mult pământ pentru că nici măcar nu-mi pot da seama cum de a reușit să crească într-o lingură de pământ.

Dar am să o iau de acolo și am să o așez într-un ghiveci și am să o celebrez ca pe orice învingătoare.

Hai, bucurați-vă de ceea ce sunteți, de ceea ce aveți, de ceea ce ați reușit fiecare să faceți și lăsați-l pe dacă pentru că nu ne este de nici un folos. Tot ceea ce puneți după dacă, nu există. Suntem ceea ce suntem, în locurile în care suntem, cu oamenii aia și, dacă ne străduim suficient, vom fi ceea ce ne este menit să fim în viața asta.