Mulți ani mi-am refuzat anumite acțiuni sau, nici nu știu cum să le spun, ideea e că m-am oprit din a face chestii ca nu cumva să fiu ridicolă, ca nu cumva cineva să râdă de mine, de ideile mele. Mă rog, înțelegeți voi, mai ales cei care vă regăsiți într-o astfel de gândire.

De mulți ani, deja, fac foarte multe lucruri cum ar fi să ies la masă singură, la teatru, spectacole, film, am avut o perioada în care de două, trei ori pe an mă suiam sâmbăta în tren, mă opream în Bușteni, urcam la mănăstirea Caraiman, stăteam acolo ce stăteam, îmi luam ce aveam nevoie, lăsăm ce nu-mi (mai) era de folos după care coboram în vale, o luam pe lângă gară și începeam să urc muntele din nou ca să ajung la Castelul Cantacuzino unde am văzut niște expoziții foarte frumoase și unde, după aceea, mâncam de prânz, citeam în timp ce îmi beam cafeaua și îmi terminam paharul cu vin și mă uitam hăăăt în zare la Crucea de pe Caraiman. Pe la cinci, șase luam trenul înapoi spre casă bucuroasă, liniștită după ce avusesem grija de mintea, trupul și sufletul meu doar prin aceasta mică escapadă.

Așa a fost și azi când, plimbându-mă pe Calea Victoriei, am zărit printre blocuri cât de frumos se colorase cerul.

Eram aproape de Linea Closer to the Moon și mi-am zis că e musai să urc pentru că sigur mai apuc din spectacolul naturii. (Eu zic că Șefu ne-a dat așa un apus dar, mă rog, există și o explicație naturală. )

Așa că am urcat, la etajul cinci două tinere frumoase mi-au zâmbit iar eu le-am întors zâmbetul în timp ce le mărturiseam că am urcat doar ca să fac poze.

— Mă lăsați, da?

— Doar să faceți poze? mă întreabă în timp ce zâmbetul se lărgea și ochii îi sclipeau a uimire.

— Da, doar pentru atât.

— Sigur că da. Pe acolo.

— A, știu pe unde… Că doar am mai fost de atâtea ori, am zis eu în gând.

Când am coborât iar mi-a zâmbit foarte autentic, curat tânăra aceea, mi-a urat cu multă sinceritate să am o seară frumoasă iar eu i-am zis:

— Să vă întoarcă Dumnezeu bunăvoința!

În ultima vreme tuturor oamenilor care mă întâmpină sau îmi răspund cu bunăvoință sau fac un gest absolut gratuit dar plin de bunăvoință le spun fix așa, pentru că nu vreau să treacă acel moment fără ca ei să nu știe că darul le-a fost primit și că omul respectiv le urează ca, la rândul lor, să primească înzecit.

Să ne fie gândurile pline de bunăvoință pe care să o îndreptăm unii către ceilalți și sunt convinsă că ȘI asta poate fi o modalitate prin care să mai înclinăm balanța și să răspândim bucurie în lumea asta.

Voiam neapărat să scriu gândurile astea, primul gând a fost să mă opresc într-o cârciumă, ceainărie, ceva dar m-am oprit la Biserica Doamnei, monument istoric care din 1683 se află în centrul Bucureștiului. A fost ctitorită de Doamna Maria, soția domnitorului Șerban Cantacuzino. Doar la lumina lumânărilor (v-)am scris și am editat puțin pozele în timp ce ascultam niște pricesne (cântări bisericești) închinate Maicii Domnului. Așa e vinerea la Biserica Doamnei, sunt doar câteva lumânări aprinse aproape de altar și în rest întuneric și doar puțină lumină care răzbate de afară prin ferestre. Așa se pregătește lumea pentru slujba de maslu aia prin care și în timpul căreia devenim conștienți de toate câte le-am greșit.

Hmm, abia acum îmi dau seama că, fără ca poate să se fi gândit Cantacuzinii au lăsat în urma lor locuri în care oamenii să se poată bucura, să se poată regăsi. Este ca o variațiune pe aceeași temă: să sădești pomi la umbra cărora nu ai să știi niciodată cine va sta.

Gând bun să avem la fiecare pas!