Mă tot uit în jos. Viața pe care am ales-o sau, cine știe, care m-a ales mă determină în mod constant să mă uit în jos. Unde, în jos, înseamnă la ce rău a făcut un om altui om, la cât de multă suferință a generat, câtă sărăcie a atras. Sărăcie de bani, sărăcie de cuvinte, de gesturi frumoase, sărăcie în iubire și în manifestarea ei.

De aceea, eu cred că adevărata sărăcie cu care oamenii se confruntă este sărăcia sufletului. De acolo, din locul ăla sterp și uscat mai ceva decât Gobi (mă gândesc că v-ați săturat să vi se spună doar de Sahara 😀 ), din lipsa acută de iubire se generează toate deciziile proaste. De la bine cunoscuta „să moară vecinul să-i iau capra”, trecând prin „merge și așa”, continuând cu politicieni corupți care își vând țara pe doi lei, până la bolnavii psihici – da, chiar am proprietatea termenilor și e o afirmație de care pur și simplu nu mai vreau să mă feresc – care generează și întrețin războaie, toate (și încă multe altele) sunt rezultatul lipsei iubirii.

Oricât am vrea să filozofăm, să definim și să încadrăm nosografic până la urmă ajungem la aceeași concluzie.

Disperarea, deznădejdea, frica, ura, răzbunarea, invidia, gelozia, violența sunt sentimente care ajung să fie exprimate prin gesturi sau cuvinte doar în absența iubirii. De ce? Pentru că nu ne (mai) învață nimeni să o simțim, să o trăim și să o manifestăm. Pentru că ne-am lăsat târâți în niște scenarii care nu sunt de folos decât celor care fac mulți bani, celor care îți promit stări extraordinare prin intermediul substanțelor de tot felul și glorie și bani dacă te duci și asuprești alte popoare. Pe scurt: corporațiile care reprezintă o formă de sclavagism postmodern, marii producători de alcool, tutun, droguri, pornografie, jocuri de noroc precum și acei conducătorii de state care construiesc arme și armate pentru a le folosi împotriva altor popoare.

Cum ar fi viața în absența celor descrise mai sus? Mmm, nu e întrebarea cea mai bună.

Cum ar fi viața pe pământ dacă am fi învățați de mici, de când deschidem ochii că nu trebuie să facem rău nimănui, în nici o circumstanță? Ei, asta e o întrebare!

Pentru că ceea ce ne-ar fi de folos să înțelegem o dată pentru totdeauna este că:

absența răului nu înseamnă că este bine.

Da, trebuie să oprim răul pe lumea asta dar, în aceeași măsură, este imperios necesar să înțelegem că în locul răului trebuie să cultivăm binele. În fiecare suflet care respiră pe pământul ăsta e imperios necesar să creăm spațiul în care binele să se poată dezvolta.

Trebuie să (re)învățăm să simțim sentimentele „bune” – compasiune, smerenie, dărnicie, blândețe – și, în același timp să învățăm să manifestăm toate acestea pe care le simțim că ni se plimbă prin suflet și prin minte, să le lăsăm să se exprime cu fiecare cuvânt rostit și cu fiecare gest făcut.

De ce să începem noi să fim primii care fac asta? Pentru că acei oamenii care aleg să trăiască așa, nu fac altceva decât să dea dovadă de inteligență emoțională care, din ce în ce mai mult se dovedește a fi mult mai valoroasă și mai folositoare decât IQ, inteligența per se.

De ce? Pentru că și cel mai simplu IT-ist îți va spune că, oricât de mare ai hard disk-ul, în cele din urmă importante sun soft-urile. 😀

Așa că, dragilor, hai să ne instalăm softurile astea precum compasiunea, bunătatea, dărnicia, smerenia pentru ca astfel să acționăm doar din acel loc din suflet în care iubirea (ne-)a făcut Rai.