În 2014 făceam o postare pe facebook cu această fotografie unde spuneam:

„Honestly? I think I have even two rooms Gooood morniiiiiing!!!”

Azi dimineață văzând postarea n-am putut să nu mă gândesc: „Așa, și cam ce lucruri de neimaginat ți s-au întâmplat de atunci, Ligia?” Știți că eu am un dialog interior permanent cu mine și, din când în când, mă mai iau și la mișto ca astfel să pot să rămân fixată în această realitate care de multe ori ne este potrivnică.

Acum îmi dau seama că și în sens pozitiv și în sens negativ, atât la nivel personal, cât și la nivelul societății în care eu trăiesc ba, chiar și la nivel planetar, în toți acești ani s-au întâmplat lucruri absolut de neimaginat, pentru care nimeni și nimic nu te poate pregăti și în urma cărora viața tuturor rămâne amprentată, modificată, reperele se schimbă, tu realizezi că ți s-a schimbat scara de valori și felul în care te raportezi la viață, ai senzația că ai intrat într-un roller-coaster care nu te lasă să-ți mai dai seama unde ești, ce vrei și cât stă în puterea ta să faci din toate astea. 😳

Deci, bilanț:

În aprilie 2014 Vasileasca încă mai trăia, nu avusese loc nenorocirea de la Colectiv, noi încă mai aveam puterea de a ne împotrivi deciziilor celor care ne conduceau, Marian era în țară, eu încă eram încrezătoare că am să cunosc un bărbat de vârstă apropiată, echilibrat, manierat, cu un simț al umorului foarte bine asezonat și care să își dorească o relație cu o femeie născută în aceeași perioadă cronologică cu el. 😀

Ce a fost de neimaginat de atunci încoace?

Moartea Mihaelei aka Vasileasca la 45 de ani brusc și nemilos și fără nici un avertisment a fost imposibil de îndurat drept pentru care mi-a luat o grămadă de timp să pot să o asimilez, să o internalizez și să o fac parte din povestea mea de viață.

A urmat Colectiv cu toată suferința… hm! colectivă pentru că a cuprins și copleșit o mare parte din populația țării și care a generat niște mișcări de stradă de o amploare inimaginabilă. Aici încă se văd efectele. N-am să aduc în discuție suferința supraviețuitorilor și a familiilor îndoliate dar vreau să pomenesc faptul că încă există cinematografe închise de atunci și nu pot să nu mă gândesc că – Dumnezeul lor de nemernici – nu au reușit să spargă un perete în clădirile alea ca să facă încă o ușă pentru evacuare de urgență. Pentru că, ne aducem aminte că acesta a fost motivul pentru care, în urma nenorocirii de la Colectiv, au închis multe săli de cinema sau de spectacol pentru că nu puteau fi evacuate în caz unor calamități. Dar nici nu s-au căutat soluții. 🤬🤬🤬

La fel de inimaginabil dar doar pentru mine a fost și faptul că începând cu 2014 la PSIHOatelierele organizate de Andreea Tincea și pe care le susțineam la Journey Pub veneau 100 de persoane iar eu mă simțeam confortabil cu asta. Nu mă întrebați exact cum de nu mă copleșeau emoțiile că nu știu să spun dar cu siguranță că anii aceia în care în mod constant se umplea sala de oameni doritori să afle chestii despre psihologie ca astfel să mai afle ceva despre ei au fost de-a dreptul de neimaginat pentru mine în sensul cel mai bun. ❤

Este inimaginabil la modul cel mai frumos faptul că și anul acesta o mână de psihologi entuziaști sunt prezenți, pentru al șaselea an consecutiv, în Vama Veche cu minunatul proiect Cortul Terapeutic. În toți acești ani am vorbit cu mii de oameni, am interpretat sute de chestionare, mulți dintre noi, psihologii voluntari, am susținut workshop-uri și am scris articole pe care le găsiți pe site-ul Cortului. Șiii, mai de neimaginat este faptul că lui Alex Bușilă i-a reușit să își ducă visul mai departe și ne-a făcut și pe noi parte din visul lui construind un alt proiect, Caravana Terapeutică, cu care deja a plecat prin țară pentru a dezvolta ideea de la care a pornit totul, aceea de a promova psihoterapia în România.

Da, acum când mă uit în urmă pot spune că la început părea inimaginabil ca stând pe o plajă în Vamă, în pantaloni scurți și șlapi să putem să atragem în discuții constructive mii de oameni care astfel să afle cât de benefică poate fi psihoterapia pentru ei.

Me happy! 😍🤩🥳

Au mai fost două inimaginabile pe care am să le pomenesc în fugă din simplul motiv că încă au puterea de a mă transporta în cotloane întunecoase ale sufletului meu. Unul este moarte lui Ovidiu și inimaginabila suferință pe care am văzut-o la mama lui, prietena mea dragă, Eliza și faptul că am simțit pe propria-mi piele ce înseamnă trauma vicariantă despre care puteți citi în textul pe care toată nenorocirea asta pur simplu l-a scos din mine. La fel ca și acest text legat de conduita pe care trebuie să o avem atunci când ne aflăm în preajma unui om aflat în doliu.

Și mai e pandemia care ne-a dat pe toți cu cracii în sus, ne-a băgat într-un malaxor din care am ieșit toți șifonați, zăpăciți, cu repere pierdute și cu experiențe din care am mai învățat câte ceva despre viață, despre ceea ce contează și, sunt absolut convinsă de faptul că nici unul dintre noi nu poate să spună încă și nici foarte exact cum l-a transformat toată această experiență.

Și, la fel de convinsă sunt de faptul că bilanțul ultimilor 10 ani al oricărui om cuprinde inimaginabile atât bune cât și rele și chiar vă îndemn să o faceți. Măcar ca un exercițiu mental sau poate profitați de zilele astea libere și, pentru că oricum mulți dintre voi o să stați la un pahar de vorbă, profitați și vorbiți și despre toate lucrurile pe care nu v-ați imaginat niciodată că vi s-ar putea întâmpla. Și bunele și relele, da? 🧐

Formula pe care am găsit-o eu pentru a putea face pace cu toate câte vin către mine este să îmi aduc aminte cât mai des rugăciunea aceasta pe care unii o atribuie unui pastor american iar alții Sfântului Francisc din Assisi:

„Doamne, dă-mi putere să schimb ceea ce se poate schimba, să accept ceea ce nu se poate schimba și înțelepciunea de a face diferența dintre cele două.”

Acestea fiind zise, să ne dea Dumnezeu gândul cel bun ca să putem să luăm cele mai bune decizii!