Anul ăsta se fac 7 ani de când a murit. Era cu doar 2 săptămâni mai mare ca mine. Când a murit avea 45 de ani, doi copiii minunați și multe amintiri de căcat.

Am locuit pe aceeași scară în primii 25 de ani de viață, am învățat la aceeași școală primele 10 clase în aceeași clasă, ea era memoria mea ambulantă. Puteam să o întreb la orice oră de orice coleg, profesor, întâmplare și ea își aducea aminte. Cred că e un dar de la Dumnezeu dar și un blestem să poți să îți aduci aminte chiar toate.

Era mijlocia dintre cele 3 fete ale Vasileștilor, poziție despre care se știe că este foarte ingrată iar pe lângă acest amănunt deloc de ignorat părinții ei, Dumnezeu să-i odihnească și să le ierte toate câte or fi de iertat, aveau problemele lor și inabilitatea lor de a crea o atmosferă prielnică creșterii a trei fete.

Am învățat să fumăm cu mama ei care, draga de ea, suferea de schizofrenie motiv pentru care una dintre cele mai pregnante amintiri ale copilăriei mele este cu Ani (da, îi spuneam pe nume mamei ei) în mijlocul casei stând pe perne multe și explicându-ne că e regina Etiopiei iar toți ceilalți adulți pe lângă ea siderați și îngroziți că nu știau cum să o ia să o ducă la spitalul nr. 9 (si acum, chiar dacă l-au denumit Obregia lumea continuă să îi spună spitalul 9.) Nu cred că eram la liceu când am fumat prima dată Kent lung cu ea, cu mama prietenei mele, care în momentele ei de acalmie era de o blândețe și de o voioșie care ne făceau să ne simțim foarte bine în prezența ei. Bineînțeles că era, totuși, un pic prea dezinhibată și lipsită de cenzură motiv pentru care ne dădea să fumăm, ne făcea cafea, ne dădea în cărți să ne aflăm soarta sau făceam spirtism „cu cartea și cu cheia” până când ni se făcea frică după care râdeam toate ca proastele.

Kentul cu care am învățat să fumăm îl avea de la Vali, soțul ei, tatăl prietenei mele, care era ospătar la Flora, o cârciumă foarte mișto pentru vremurile alea despre care habar nu am dacă mai există. Numai că Valerică era și alcoolic și, de multe ori, când se îmbăta ne chema pe toți copiii de la joaca noastră din fața blocului și ne dădea bani râzând cumva blând de bucuria noastră dar și mândru de el că fericește niște copii. Noi îi luam, ne încolonam și plecam la cofetăria de pe Secuilor unde știu sigur că eu îmi alegeam o jofră, râdeam, ne bucuram și habar nu aveam că peste câteva zile familia prietenei mele nu mai avea literalmente ce mânca pentru că majoritatea banilor se duseseră pe băutură, dulciuri și Dumnezeu mai știe ce.

Mihaela, căci așa o chema pe prietena mea care nu mai e de aproape 7 ani, avea o minte brici, învăța bine cu toate că nimeni nu o întreba nimic, nimeni nu îi impunea nimic, nimeni nu îi oferea nimic, nici sprijin, nici îndrumare, nici atenție iar iubirea ca manifestare în plan concret oricum nu prea exista nici măcar în familiile funcționale pe vremea aia.

Nu prea a avut parte generația noastră de „decreței” de manifestări de iubire care să ne facă să ne simțim iubiți. Așa a fost, atâta au știut și ei. Acoperișul, hainele și un minim de mâncare pentru care oricum se făceau eforturi imense pentru a o obține, li se păreau a fi suficiente. Așa crescuseră și ei, așa au făcut mai departe adulți fiind.

Singurul lucru cu adevărat minunat care s-a întâmplat în viața Mihaelei au fost cei doi copii absolut adorabili pentru care nu existau limite în mintea ei, pentru care se străduia să inventeze posibilități pentru ca lor să le fie o fărâmă mai bine.

Le-a fost foarte greu mulți ani și țin minte că acum vreo 25 de ani, când au apărut tramvaiele care aveau un buton care deschidea ușa, Mihaela stătea cu Niculae (pe copil îl cheamă Nicholas dar eu i-am zis încă de atunci că eu am să-i spun Niculae și mi-a dat voie 😀 ) în stație până când venea tramvaiul ăla cu buton – adică lăsa să treacă 2-3 tramvaie – ca să îl lase pe el să apese pe buton și să trăiască mirajul deschiderii ușilor. „M-am gândit că dacă nu am bani să îl duc în Orășel (parcul Orășelul copiilor) măcar atât să fac, să aștept tramvaiul cu buton.” Și râdeam amândouă de găselnița ei.

Se plângea rar, în rest găsea soluții. Pentru ea și copiii ei, pentru părinții ei atât cât au trăit și un pic după aia cu toate pomenile, pentru sora ei mai mică și, mai târziu pentru copiii surorii ei mai mici. Trebuia doar să îi spui că ai o problemă și ea începea să caute soluții sau oameni care te-ar putea ajuta și cu care te punea în legătură.

Asta pentru că avea și memoria aia formidabilă cu care de multe ori mă enerva mai ales când mă întreba: „Îl mai ții minte pe tatăl lui Icsulică din clasa a IV-a?” 99% din cazuri mă uitam la ea crucită pentru că eu nu îl mai știam pe Icsulică dapă-i pe ta-su.

Ce țin minte și acum la zeci de ani distanță este cum făceam schimb de cărți despre care mai apoi vorbeam stând tolănite pe preșuri în spatele blocului: Cireșarii, din Dumas nu cred că am ratat ceva, Cella Serghi (îmi vine în minte), ne plăcea la nebunie Rodica Ojog-Brașoveanu. Sau ne scriam scrisori în care ne spuneam și impresiile despre ele pe lângă banalele conversații dintre două fete care creșteau în Berceni într-un bloc în care la fiecare scară exista cel puțin un infractor. Iar scrisorile ni le puneam în cutia de scrisori ca să ne facem surpiză. Adică eu coboram 6 etaje, puneam scrisoarea în cutia ei după care mă întorceam acasă. Ea cobora doar un etaj. 😀

Amândouă am făcut copiii de foarte tinere dar la un moment dat, în același an, fără să ne spunem una alteia (de frica eșecului, evident) am dat amândouă admitere la facultate. Ea, pe vremea aia, locuia cu soacra ei care era una dintre cele mai rele femei pe care eu le-am cunoscut și care i-a făcut viața un calvar Mihaelei, așa că mi-e greu să îmi imaginez cum a putut să învețe atât de bine încât să intre la facultatea de Drept la Universitatea București, la buget căci era exclus să aibă bani să plătească.

Simpatic a fost bărba-su care a venit dimineața devreme după tura de noapte și a întrebat-o:

– Auzi, la facultate te-ai înscris cu numele de fată?

– Da.

– Și pe tac-tu îl cheamă Valerică, nu?

– Da, măh, ce-ți veni?

– Iuuuhuuuu!!!! Am fost la facultate. Ai intrat la buget.

Nu mi-a zis cu vorbele astea dar știu că în ziua aia a fost fericită. Poate nu atât de fericită ca atunci când se uita sau vorbea de copiii ei dar sigur a fost fericită.

La fel de greu îmi este să-mi imaginez ce efort imens a trebuit să facă pentru ca să se mențină la buget – ba, mi se pare că a avut și bursă la un moment dat – în condițiile în care locuiau ei 4 cu soacra și cumnatul ei în 3 camere. Dar ce-mi aduc aminte este că într-o seară am sunat-o „pe fix” că nu ajunseseră mobilele la noi și a venit cam greu la telefon pentru că, râzând, mi-a spus că era în baie, pe mașina de spălat, ăla fiind singurul loc mai liniștit din casă unde putea să învețe.

Vasileasca mea. Memoria mea ambulantă care mi-a plecat într-o zi de noiembrie cu toate amintirile la care nu mai am acces.

Vasileasca mea care știa să asculte orice, știa să țină un secret și o simțeai că orice i-ai spune nu te va trăda și nu te va judeca.

Vasileasca mea pe care o sunam azi, nu răspundea și mă suna după 3 zile

– Li, m-ai sunat. E singurul om care mi-a spus Li. Eram Li și Mi.

-Te-am sunat acum 3 zile.

– Fată, am făcut aia și aia și ailaltă (niciodată, nimic pentru ea) și n-am avut când și am și uitat.

– Dacă era ultimul telefon pe care ți-l dădeam înainte să mor ratai și parastasul nu numai că nu am fi vorbit ultima dată.

– Ce tâmpită ești cu ideile astea.

– Nici parastasul, Vasileasco nu mi-l mâncai, îi ziceam printre hohote de râs.

Am râs. Mult. Atunci. Și de fiecare dată când vorbeam sau ne întâlneam.

Numai că într-o zi de duminică, în zorii zilei, mi-a sunat telefonul, era numărul ei numai că era cam devreme să mă sune ea. Am raspuns: „Da, Mi…”

– Bună, Ligia. Nu e Mihaela. Sunt eu Nicolas. Te-am sunat… Nici nu știu cum să îți dau vestea asta… Mihaela nu mai e.

– Măi, Niculae, cum adică nu mai e?

– Da, știu… a murit azi dimineață.

Mi s-a năruit o parte din copilărie atunci, m-a pus în genunchi, m-a transformat într-o gelatină inertă. M-a sufocat. L-am sunat atunci pe Marian care când a auzit a zis doar atât:

– Unde ești?

– Acasă.

– Acum plec spre tine.

A ajuns în juma de oră și m-a ținut ca pe un copil în brațe.

În ziua înmormântării am purtat un șirag de perle pe care Mihaela mi le dăruise cu ceva timp în urmă și pe care nu apucasem să le port. Mi le dăduse în ziua în care mi-am dat demisia din spital. Era 10 dimineața și eu eram deja la Van Gogh Café în Centrul vechi.

– Fată, mi-am dat demisia…

– Aoleo. Ce dracu’ ți-a venit? Unde ești?

– În Centrul vechi, la van Gogh.

– Stai acolo că vin, mai am un pic de treabă și vin.

Oricum nu aveam nimic de făcut. Pe vremea aia nici nu știam ce ai putea face altceva la 10 dimineața în afară să muncești. A venit, ne-am îmbrățișat.

– N-ai mai putut să-l suporți pe Exergian, a?! mi-a zis râzând. A știut exact ce se întâmplase fără să îi povestesc. Ea, cu intuiția și empatia ei cât Casa Poporului, mă înțelegea adesea fără vorbe.

– L-ai bătut? Zi-mi că nu l-ai bătut și că nu tre’ să căutăm avocat.

Doamne, cât am râs atunci imaginându-ne chestii…

– Fată, ți-am adus ceva… Eram la… (nu-mi mai aduc aminte cum o cheamă pe tipa aia care era artist plastic, doar v-am zis că ea era aia cu memoria) și ți-am luat ceva de la ea. Știi, așa cum la pensionare primesc oamenii cadou un baston sau… ceva, nu știu dacă și la demisie se dă ceva cadou dar eu ți-am luat setul ăsta. A zis… (artista plastică) că au culoarea ochilor tăi. Îți plac?

Abia atunci m-a bușit plânsul de toate emoțiile trăite în dimineața aia după care iar ne-am luat cu râsul pentru că, de fapt, ăla era mecanismul nostru de apărare pe care îl învățasem încă de mici, pe vremea când amândouă făceam slalom uriaș prin viață fără să fii avut instructor. Făceam slalom printre necazuri și învățam să găsim partea amuzantă a fiecărei întâmplări.

Doi ani mai târziu de la întâmplarea asta, eram acasă, la radio cânta I just call to say I love you, melodia cu care încheiasem clasa a X-a, mi-a venit ea în minte și-am sunat-o. Ca niciodată mi-a răspuns din prima.

– Da, Li.

– Stai așa… m-am dat aproape de radio ca să poată să audă și ea.

– Auzi, da?

– Aud, fată, da’ ce-ți veni? S-a întâmplat ceva?

– Nu. Te-am sunat să îți spun că te iubesc.

– Și eu te iubesc. Și a râs tare și cu bucurie și ușor fâstâcită că nu era chiar un obicei să ne spunem te iubesc.

– Ce nebună ești! M-ai sunat doar pentru asta? Ce nebună ești! Nu s-a întâmplat nimic, da?

Era cald, era primăvară, era bine. Numai că în toamnă, în nenorocita aia de toamnă (chiar! ne norocită, făr’ de noroc…) Mihaela, într-o zi, dis-de-dimineață a făcut un accident cardiovascular și a murit. Pur și simplu.

Singurul lucru care mă alină este că am apucat să îi spun că o iubesc și cred că am și făcut-o să se simtă iubită de mai multe ori în cei 40 de ani de prietenie.