Dincolo de spectaculosul imaginii ăsteia, al unui moment bine surprins, am simțit cumva că mă tulbură imaginea pe care ieri am făcut-o la malul mării. Era ca și cum aș recunoaște ceva sau pe cineva cunoscut și asta mi-ar fi așezat în suflet o liniște. Mi-a plăcut tare mult fotografia, am arătat-o tuturor, mândra și cumva pentru că am avut curajul să apropii telefonul mobil de apă astfel încât să pot veni în întâmpinarea valului, să îl surprind în momentul în care se dezintegrează în mii de picături ce se pierd unele de altele pentru ca de acolo să li se separe drumurile. Pentru că, practic, unele rămân în nisipul de la mal devenind altceva iar altele se regrupează formând din nou acel tot unitar căruia îi spunem marea.

La fel am făcut și în dimineața asta când m-am uitat la această fotografie care iar a generat în mine o tresărire la fel ca atunci când întâlnești oameni pentru prima dată dar pe care îi recunoști. E ca și cum imaginea de azi s-a dus fix în mijocul sufletului, unde cred că avem un cufăr ce ne adăpostește amintiri ale altor suflete, ale altor întâmplări și asupra căruia o imagine are puterea de a-l deschide.

Această fotografie m-a ajutat să mă recunosc pe mine exact așa cum sunt în perioada asta. Așa cum mă percepe lumea, oamenii ce mă întâlnesc și îmi văd suprafața, ca un prim-plan care este exact ca acest val în mișcare, viu, chiar agitat dar care vine spre oameni, îi atinge pe cei ce se lasă atinși sau doar se dezvăluie celor ce se mențin la distanță.

Cei care vor să fie atenți și la planurile îndepărtate ale imaginii pe care eu o ofer lumii, vor putea să vadă o mare liniștită, calmă care, hăt!, într-un plan și mai îndepărtat face front comun cu cerul, cu acea parte de divinitate care se află în noi toți. Doar că există o fină linie de demarcație, aceea a orizontului care ne ajută să ne dăm seama că suntem o parte concretă, decelabilă, cuantificabilă, ce poate fi aflată și care este reprezentată de corpul și mintea noastră iar în funcție de cât timp și câtă energie vrem să depunem cam atât vom putea să ne înțelegem aceste două părți ale noastre dar și pe ale altor oameni pe care îi întâlnim.

Și, bineînțeles că mai există o parte tainică care paradoxal este mult mai adâncă și totuși ne determină să ne întoarcem privirea către cer, care este acea legătură cu Universul mare din care toate fac parte și de unde și noi – fiecare dinte noi – ne luăm suflul. Este acea parte din noi, acea energie care ne formează fiecare val cu care ne îndreptăm către ceilalți oameni.

E drept că prin intermediul unui val, al unei imagini superficiale ajungem unii la alții, așa ne cunoaștem și de cele mai multe ori ajungem să emitem judecăți de valoare pe baza cărora, mai târziu, decidem dacă vrem să ne contopim cu forma aceea care a ajuns la noi. Și facem lucrul acesta nefiind conștienți de imensitatea omului din fața noastră, de toate planurile din care este format și nici de legătura pe care acea mare aflată în continuă mișcare o formează cu Cerul Nostru al tuturora.

*

Poate că de aceea e nevoie să zăbovim un pic mai mult lângă oamenii pe care am vrea să îi cunoaștem ca astfel să putem străbate valul acela superficial de zbucium cu care noi toți ne arătăm lumii. Ne arătăm, ne ademenim, ne vindem ca într-un negoț al sufletelor ce se vor acceptate așa cum sunt.

Poate că așa ar trebui să procedăm și cu imersiunea în universul altui om precum facem atunci când intrăm în mare, cu prudență dar și curiozitate față de toate câte sunt acolo, cu un pic de îndrăzneală fără de care nu am putea să ne continuăm înaintarea până la momentul acela atât de plăcut în care imersiunea se produce iar scufundarea în universul celuilalt te face să te simți atât de liniștit încât să-ți dai voie să faci pluta pe spate.

Poate că atunci când îți lași fiecare părticică din trupul tău să se odihnească pentru că simți că este susținut de acel om căruia i-ai aflat și trupul și mintea și căruia poți să îi vezi sufletul care este adăpostit de același cer ca și al tău, atunci cred eu că putem spune că iubim.

Poate că asta o fi „măsura” care ne arată că suntem în realțiile ce ne sunt benefice – relații ce pot fi de orice natură: de iubire, de prietenie, rude de sânge, etc – când suntem în stare să ne lăsăm purtați de apele altui suflet ca și cum am face pluta pe spate în marea din sufletul altui om.

Recunoștința față de celălalt pentru că ți-a dat voie să pătrunzi în forul său interior te face să vrei să dăruiești iubire pentru că de acum știi că ești picătura din oceanul imens de iubire.

Dar, cum vă spuneam, toate astea sunt posibile atunci când treci dincolo de valul zbuciumat și superficial pe care prima dată îl vezi și care te poate duce în grava eroare să crezi că ai aflat un om.

De aceea e bine să ne uităm la un om până hăt departe la linia orizontului său aceea care delimitează dar și ține unite trupul și mintea de totul acel unitar din care și sufletul nostru face parte.

Zic și eu.

Că totuși, parcă ce, putem fi pe deplin conștienți ce face din noi, ce cuvinte naște în noi, întâlnirea cu marea? 😁