Nu înțeleg viața fără muzică. De aceea tot timpul ascult muzică. Aș putea spune că ascult muzică de toate felurile dar aș minți. Nu îmi place orice muzică iar, de exemplu, muzica clasică am descoperit-o târziu, pe la 40 de ani și asta îi datorez exclusiv lui Marian. El a avut rabdare să mă lase să îi prind gustul ca să pot să-mi las sufletul purtat de nevăzute aripi. El mi-a explicat atunci când l-am întrebat, și pe el îl chinuiam câteodată când îl sunam și discuția era cam așa:

-Iubiiii, am ascultat o melodie (evident că nu se cheamă „melodie”. Poate să fie bucată muzicală dintr-o piesă mai mare sau un lied, etc. de aceea la momentul acesta al conversației puteai să-i auzi un zambet.) Dar, nu am auzit de la început prezentarea, era la Radio România Muzical. Doamne, dar mi-a plăcut așa de mult. Stai să îți zic cum era și poate o recunoști: Mmm, laa, la, la, la. Ta da da dam, laaaa, hmmmm mmmm…

-??!?!???!

-A?! Ce zici? Mlalalala, ta da da da daaaamm.

-Mmm, iubita, ce să zic? Hai, să mai încercăm o dată. (Că nu-l lăsa inima să-mi spună: „Femeie, nu se înțelege nimic și asta nu pentru că e legătura telefonică proastă.” )

Ăla era momentul în care râdeam amândoi până ne dădeau lacrimile și părea că pentru o clipă s-a oprit lumea în loc. Din fericire, cu el, mi s-a părut de multe ori că lumea se oprește în loc și nu-mi mai fuge pământul de sub picioare.

La fel cum a fost în ziua în care m-am mutat după al doilea divorț și a venit să mă ajute la cărat împreună cu iubitul lui de atunci care avea o mașină mică, decapotabilă în care nu am crezut niciodată că pot să încapă atâtea lucruri.

Atunci am râs mai mult în sinea mea dar le-am povestit și lor după aceea toată nostimada situației care era cam așa. Moise, fostul soț abuzator ca pornire și de profesie comisar șef de poliție, vajnic ofițer al poliției române care, pe vremea lui Ceaușescu, pe când era tânăr ofițer (și frumos și deștept. Nu asta e pe bune, că mie îmi place să fiu corectă.) fusese trimis la început de carieră la departamentul Moravuri din cadrul Poliției Capitalei unde – pentru că era frumos, să nu uităm acest aspect – l-au trimis să lucreze „pe homosexuali”. Adică să îi suprindă și să îi prindă. Pentru că, ne amintim că mult după ’90, homosexualitatea se afla sub incidența legii.

E, vă dați seama 25 de ani mai târziu de la perioada în care ăsta filase homosexualii prin București, cum i-a picat să îi vină în casă doi „poponari” (era expersia lui) care să îi mute nevasta din casă pentru că îl părăsea. Eu n-am avut nici cea mai mică intenție, vă jur. Oricum, în toată nebunia de atunci, în care logistic aveam atâtea de făcut, de pus la punct, de organizat nu m-am gândit să fac cevea cu care să „i-o trag” lui Moise. Daaar, Universul lucrează prin oameni.

E, și imaginați-vă cum a intrat Marian al meu, Alex era deja în casă și cum, după ce dă mâna cu Moise, se duce și îl pupă pe Alex moment în care a dat filoxera în Moise care nu avea ce să facă, în nici un caz ceea ce ar fi făcut cu 25 de ani în urmă. Am râs mult după aceea când am ajuns pe terasa casei unde m-am mutat și care era gard în gard cu Liceul Dinu Lipatti.

Casa avea o terasă mare care dădea fix spre liceu așa că, imediat ce am terminat cât de cât să așezăm, am pus masa pe terasă. La scurt timp a început tema muzicală din Parfum de femeie inerpretată magistral de cine știe cine și care mi-a dat un licăr de speranță că voi reuși să îmi găsesc echilibrul cât mai curând.

Ăsta a fost unul din marile avantaje ale acelei perioade de 3 ani în care am stat în casa aia, acea muzică care se auzea în mod constant chiar dacă se întâmpla ca de multe ori să scârțâie o vioară de îmi venea să stau la poarta liceului să o aștept pe mama copilului și să o rog să nu mai chinuie copilul. Să mai încerce că poate o fi bun la sport sau la literatură. 😀 Iar câteodată, când alt copil repeta la pian îmi aduceam aminte de bunica, Dumnezeu să îi țină sufletul printre cei drepți! care, când mai dădea la televizor peste câte un concert de muzică clasică pe care nu aveam cum să îl înțelegem, ea zicea:

-Doamne, zici că a scăpat ligheanul pe scări?

Așa că vă dați seama cam care era capacitatea mea de percepere a acestei minuni pe care Dumnzeu ne-a lăsat-o pe pământ și care este muzica clasică. Norocul meu a fost cu Marian care mi-a „povestit-o”, mi-a pus să ascult și m-a dus la concerte. Așa cum a fost și în ziua aceea memorabilă când m-a invitat la un concert din cadrul Festivalului George Enescu care avea loc la Sala Palatului. Și când zic invitat nu exagerez. Pentru că el chiar așa e, te invită sau te corectează elegant când mai zici ceva, îți deschide portiera la taxi și fuge repede pe partea cealaltă ca să nu fie nevoie să te târșâi tu pe bachetă, își dă jos pălăria sau șapca atunci când te salută și te îmbrățișează, se așază pe partea pe care trebuie să fie ca să poată să te facă să te simți protejată. Pentru că… așa e el.

Ei, în ziua aceea minunată, în care alergam noi un pic ca să ajungem la timp să ne ocupăm locurile în sală (pentru că da, Marian, nu este perfect și întârzie) și râdeam ca niște căpiați pentru că mă luase de mână ca să nu cad pe acolo, și ne-am imaginat cum mă invidiază toate femeile alea gândindu-se că eu am așa un partener minunat dar habar nu aveau că, imediat ce se va termina concertul eu o să mă duc acasă fix peste drum unde o sa fiu singură iar el se va duce să se întâlnească cu iubitul lui. Da, între timp eu mă mutasem pe lângă Sala Palatului iar Marian nu mai era de mult cu Alex.

Dar să revenim la concert. Pe marea scenă a Sălii Palatului era un grup de oameni așezați pe scaune, toți cu viori iar în fața lor era o doamnă și un domn, ambii având și ei viori și care steau în picioare, în fața întregului grup. A început concertul, pe care, la un moment dat eu l-am perceput ca fiind un minunat dialog dintre cei doi soliști. Era fabulos ce puteam să cuprind eu cu mintea mea neatrenată dar, norocul meu că știam să îmi las sufletul să simtă bucuria pe care muzica clasică ascultată mai ales în concertele live ți-o poate da. Chiar mă uitam de la un protagonist la celălalt, adică de la doamna care cânta și care parcă aștepta replica domnului aflat lângă ea pe scenă la doar câțiva pași și vedeam cum, fără cuvinte, puteai să simți dialogul dintre cele două viori. Era absolut sublim. I-am strâns ușor mâna lui Marian pentru că simțeam nevoia să știe câtă bucurie trăiesc datorită lui care mă dusese la acest concert minunat.

Și, tot uitându-mă atentă la scenă, îmi dau seama că vioara domnului este mai mare. Mă mai uit de câteva ori și la vioara ei și la vioara lui și devin convinsă că e mai mare și, pentru că nu puteam să dau altă explicație în mintea mea, decretez că există vioară pentru bărbați care, evident, ca toate lucrurile pe lumea asta care sunt pentru bărbați, este mai mare.

La prima pauză dintre bucățile muzicale – la care aflasem la un alt concert că nu se aplaudă pentru că am fost ținută de mână prima dată când am încercat să-mi maifest prea plinul ce-mi inundase sufletul – mă aplec ușor spre Marian și îi șoptesc în liniștea care se lăsase în sală.

-Cheri, vioara domnului este mai mare, nu-i așa?

Marian dă ușor din cap în semn de aprobare.

-Auzi, e vioară de bărbați?

-… ?!?!?

Cred că în clipa ai și-a mușcat buzele ca să nu izbucnească în râs și credeți-mă că poate să râdă, și-a pus mâna în cap (cam așa cum e emoticonul ăla care își dă o palmă peste frunte), s-a frecat pe chelie în timp ce încerca să-și înăbușe orice sunet pe care dacă l-ar fi făcut s-ar fi auzit până în Cișmigiu și mi-a făcut semn că îmi povestește el. Ceea ce a și făcut și m-a mai îmbogățit cu o informație pentru că – evident că nu există vioară de bărbați – ci există minunata violă cu ale ei sunete minunate.

Am râs mult, a rămas una dintre glumele noastre predilecte pentru momentele în care nu știam ceva și îi puneam întrebări tâmpite, întrebări care doar lui aveam curajul să i le adresez pentru că știam că dacă e să râdă, va răde cu mine și că nu mă judeca și nici nu va anula tot ceea ce sunt pentru că nu știam nuștiuce sau pentru că reacționam nuștiucum. Lângă Marian și prin prietenia cu el m-am putut vindeca pentru că mi-a restaurat încrederea în oameni. M-a făcut să îmi doresc să mă apropii de oameni, să exeprimentez din nou, să simt din nou, să fiu eu.

La fel cum am redescoperit bucuria de a dansa pentru că el este un dansator  m i n u n a t. Așa cum a fost când am dansat la Apollo 111 până la 5 dimineața chiar înainte să plece definitiv în Canada. Am danasat ca doi nebuni de parcă nu aveam amândoi câte un genunchi în pioneze. Am dansat atât de mult și de frumos încât, spre dimineață, a venit la mine o puștoaică care cred că nu avea 25 de ani, slăbuță, drăguță și sigur amețită de alcool, s-a apropiat de mine și mi-a zis la ureche:

-Vreau și eu să dansez cu prietenul tău.

-Aaa, sigur că da. Hai cu mama că se rezolvă. Am luat-o de mână și m-am dus la Marian care era câțiva metri mai încolo și i-am zis:

-Marian, minunata asta mică vrea și ea să danseze cu tine! Am râs amândoi amuzați și el a luat-o la dans și mi ți-a-nvârtit-o și mi ți-a dansat-o până când a zis aia mică „Gata!”.

Doamne, cum a fost noaptea aia! Parcă știam că or să treacă ani până când o să ne revedem. Pentru că la petrecerea pe care au dat-o de plecare, el și soțul lui Gabriel, eu am plâns ca proasta într-un colț, mare parte din timp, pentru că îmi plângeam pierderea mea.

V-am spus că pe lângă toate cele, Marian este cel care mi-a făcut cea mai minunată petrecere-surpriză de ziua mea, pentru care niciodată nu am apucat să îi mulțumesc așa cum s-ar fi cuvenit pentru că m-a copleșit atunci pe moment și mult timp după. Iar eu, când sunt copleșită, indiferent că e vorba de un eveniment bun, frumos sau de o nenorocire, la mine în minte intervine un mecanism de apărare care ține departe de mine toată informația aia și nu mă lasă să o trăiesc plenar. E un mecanism pe care l-am căpătat încă de când eram mică și care m-a ajutat să nu le mai iau pe toate în freză de-a lungul vieții. Partea mai puțin bună este că la fel s-a întâmplat și în ceea ce privește evenimentele pozitive, emoționante, pline de bucurie și de dovezi de iubire, mecanismul de apărare își face simțită prezența, se interpune între suflet și minte. Adică, mintea înregistrează ce se întâmplă, înțelege, reacționează corect la eveniment dar eu… nu simt plenar. De aceea nu reușesc de multe ori să reacționez pe măsura dovezilor de iubire ce mi se aduc. Și, tot din acest motiv, reușesc ca în momente terifiante să fiu sigură pe mine, să știu exact ce trebuie făcut și să îmi dozez efortul până când vine momentul propice să mă opresc.

Așa a fost și atunci, în anul în care am împlinit 48 de ani. Mi se părea că 48 e cifră cam nașpa, așa nu știu cum, fără nici un Dumnezeu, adică nici 45, nici 50 așa că am decis că nu vreau să îmi serbez ziua, nu vreu să fac petrecere dar am ales să țin un psiho-atelier la Journey mai ales că era și într-o zi de marți. Zis și făcut, am vorbit cu Andreea Tincea – PR-ul de atunci de  Journey – am aranjat toate detaliile, am stabilit și cu copiii și cu Marian că bem o bere după eveniment și cu asta, basta. Mi-am scos de pe facebook data de naștere cu 2 săptămâni înainte ca să nu înceapă lumea care vine la atelier să zică una-alta și să se transforme în altceva.

Toate le-am făcut conform planului din mintea mea, am început psiho-atelierul, totul decurgea minunat, sala era plină, erau mai mult de 100 de oameni prezenți, chiar spre final mă destinsesem pentru că toate fuseseră așa cum le-am gândit. Până la un moment dat când am văzut că în colțul în care era masa unde stăteau copii, Marian și Gramii (adică, minunații Zena și Gabi Grama) se foiesc și vorbesc de m-au și enervat și totul a culminat când fi-miu s-a ridicat să iasă și m-am gândit „Măh, dar nu mai aveai răbdare 15 minute până să ieși la țigară?!?”

Ca să nu mă mai enervez m-am întors ușor cu spatele la intrare și partea aia de sală în care erau ei așezați și mi-am continuat atelierul. Până când, la scurt timp, văd că vin Gramii, pe Andrei și Iulia, în frunte cu Marian, așezați în șir indian și având fiecare câte un tort în mână.

Nu-mi venea să cred ce vedeam.

Nu înțelegeam. (Doar v-am spus că am problema asta.)

Și-au început să cânte „Mulți ani trăiască!”. Ei și toți cei 100 de oameni prezenți în sală care s-au ridicat în picioare și mi-au cântat și ovaționat căci, nu-i așa, doar n-am vrut să-mi serbez ziua că ce mai e și aia să împlinești 48 de ani?

A fost cea mai minunată „întâmplare” din viața mea despre care după aceea am aflat că a fost posibilă pentru că Marian a contactat mai mulți prieteni de-ai mei cu care a făcut un grup pe facebook ca să poată să comunice mai ușor și de la care a strâns bani și așa a putut să cumpere 5 sau 6 torturi care au ajuns pentru cei 100 de oameni și a reușit să-mi cumpere o carte la care visam de mult și pe care nu aveam cum să mi-o cumpăr pentru că are un preț care variază de la 600 la 800 de lei în funcție de librărie și cine mai știe ce. Iar el știa că mi-o doresc și a făcut tot ce-a putut (și un pic mai mult) și mi-a cumpărat-o. Bineînțeles că e vorba de Cartea Roșie  a lui Jung.

N-am putut atunci pe loc și nici mult timp de atunci în colo să îi spun tot ce am simțit atunci, toată emoția trăită cumva în dublu plan. Adică, ceea ce am simțit pe moment dar și bucuria pe care am trăit-o în momentul în care mi-am dat seama că mi-e dat să trăiesc așa o bucurie care – pe lângă orice altceva – m-a făcut să simt că merit să trăiesc frumos și merit să simt ceea ce înseamnă să fii iubită. Adică, ce mișto este să te simți copleșită de iubirea pe care un om o revarsă asupra ta, ce extraordinară senzație este să vezi cum contezi pentru un om într-atât încât să vrea să îți bucure sufletul.

Pârdalnicul meu de mecanism de apărare nu m-a lăsat atunci să exprim toate acestea de aceea simt nevoia să îi spun acum, așa, și să vă fac și pe voi părtași la recunoștința mea față de unul dintre cei mai minunați oameni care există în viața mea. Marian este omul pentru care sunt cu adevărat recunoscătoare pentru o mie de chestii banale sau mega importante cum ar fi bucuria de a asculta muzică simfonică.

De ce vă spun toate astea? Pentru că e bine să știm că oamenii vibrează la toate gesturile pe care le îndreptăm către ei, la toate câte le spunem și de aceea trebuie să nu pregetăm niciodată în a ne manifesta sentimentele față de oameni și să o facem fără să ne gândim că cine știe ce reacție vor avea, pentru că, ați citit povestea mea, unii abia învață să primească. 😀

Spor la dăruit clipe memorabile vă doresc!