Oricât de paradoxal vi s-ar părea, cu mâna pe inimă vă spun, în spital am râs mult de tot. (Fix pe apex țin mâna, în spațiul V intercostal 🙂 ).

(Altă paranteză: știți bancul ăla cu baba care s-a împușcat în genunchi și când a fost întrebată de ce a făcut așa le-a spus că ea vrut, de fapt, să se împuște în inimă și i se spusese că inima e 3 degete sub sân. Sau, știți unde este situat apendicul? La bărbați pe dreapta și la femei, cum intri, pe stânga. Iar reflexul cremasterian apărea și el în discuțiile din spital destul de des 😀 ))) ).

De foarte multe ori era o compensare a nenorocirilor pe care le vedeam și trebuia să le gestionăm din toate punctele de vedere: fizic, științific, emoțional. Iar noi, în ciuda aparențelor, suntem oameni. Fiecare cu povestea lui de viață, cu umorile lui, cu biortmul lui, mă rog, oameni.

Îmi aduc aminte una dintre primele interacțiuni cu o mamă care avea copilul internat la noi pentru că sărise în cap la gârlă și rămăsese pentru totdeauna paralizat de la gât în jos. Era deja pe etajul 10 la recuperare dar mai venea câteodată pe etajul 8, la noi, pentru că legase niște prietenii cu unii dintre noi și îmi aduc aminte și acum ( povestea e din ’96) ce mi-a spus și cum m-am simțit eu în clipa aia:

-Dacă aș putea să mă așez în pat peste el și să treacă boala lui din el în mine și să rămân eu în pat în locul lui…

Sau, într-un an de 1 ianuarie, eram de zi, adică la 7, în zorii noului an, când am plecat eu la muncă, pe stradă eram eu și cu bețivii rătăciți, rămași de la revelion. Dar, când am ajuns pe secție, ne-am bucurat unii de alții, ăia care fuseseră de gardă în noaptea aia și noi toți care veniserăm de Sân’Vasile să avem grijă de amărâții pe care îi prinsese Anul Nou pe pat de spital. Nu erau foarte mulți pacienți și de aceea ne gândeam că o să avem o gardă ușoară dar, n-a fost așa pentru că pe la 11 tatăl unei doctorițe care era inernat la noi, a făcut „din nimic” stop cardio-respirator și am început tangoul cu moartea, fuga cu patul în care se afla un om aproape dus și pentru care am alergat cu patul, mare și greu, până în reanimarea care era la etajul 2. (Nu pe scări, ce Dumnezeu, cât umor aveți și voi ăia care v-ați gândit așa? 😀 )

Dilatarea aia a timpului m-a fascinat de fiecare dată când am trăit-o în spital. „Desfacerea” aia în cadru cu cadru, cadru care ține 1 secundă și tu poți să îți dai seama secundă de secundă ce se întâmplă și ce a făcut fiecare în așa fel ca omul ăla să poată să mai prindă un răsărit. Am și acum secvențe în minte care s-au petrecut cu 20 de ani în urmă, care au durat 5, 10 minute, maxim 15 dar eu încă îmi aduc aminte dialoguri și sentimente și privirile colegilor mei dar și ale aparținătorilor. Pentru că te amprentează, te formează și te însoțesc până când vine neamțul ăla cu A. (Alzheimer. Ăsta e alt banc.)

E, după ce gândeai ce substanță, ce cantitate să bagi într-un om, după ce alergai împingând la patul ăla în timp ce un coleg (sau tu) făcea masaj cardiac extern, altul dădea la pufă (adică pompa aer în plămâni cu ajutorul balonului Ruben căruia nuș cine i-a zis pufă) și altul ținea punga de perfuzie și o strângea ca să curgă în jet prin venele acelui om care era încă printre noi și spera că toată presiunea – pe care o imprima cu forța brațui său – lichidul plin și de alte substanțe, să mărească presiunea sângelui și astfel să îi aducă tensiunea arterială la o valoare compatibilă cu viața, abia atunci puteai să începi să simți și tu emoția pe care n-ai lăsat-o să te copleșească în momentele alea.

Cum vă spuneam, fizic, științific și emoțional era melanjul necesar ca efortul tău să fie cel care să dea o șansă la viață unui om. Tot ce însemna emoție care te-ar fi încurcat o reprimai brusc, o îngesuiai într-un colț de suflet unde o țineai prizonieră până când, a doua zi sau cine știe când un coleg te întreba:

-Ai fost de gardă când a făcut X stop?

-Da.

-Nașpa. Pentru că știa că orice alt cuvânt oricum nu poate să descrie.

-Da, a fost horror.

M-a anunțat soția sau mama sau sora.

Sau, era liniște și am auzit pași alergând pe culoar și am știut și am ieșit eu mai repede.

Sau, am auzit cum strigă din salon și am luat-o la fugă întracolo. L-am găsit deja în stop. A fost horror. A venit reanimarea repede, l-au putut intuba pe secție, am plecat cu el așa.

Sau, nu eram decât cu 2 infirmiere care au tras de pat de le-a ieșit ochii din cap, noroc că nu era doctorul în operație și a venit și el cu noi până în reanimare.

Toate de mai sus le-am trăit și eu și orice coleg de-ai mei. Despre ele vorbim numai între noi pentru că știm că alții nu pot să facă față acestei realități care există în 90% dintre spitale. Îți verși sacul unul la altul, înveți să asculți și ce are de spus colegul tău chiar dacă ai impresia că nu mai încape nici la tine pentru că știi că și tu ai nevoie din când în când de un umăr pe care să îți pui capul și umărul ăla trebuie să fie cel puțin la fel de puternic și de antrenat ca al tău pentru că altfel nu va face față.

*

De aceea, într-o perioadă foarte grea din viața mea când eram îngrozitor de singură și de copleșită de griji, când mi-am dat seama că ceea ce am nevoie este să pot să îmi pun capul fizic pe umărul unui bărbat, m-am dus la colegii mei neurochirurgi și le-am zis clar și fără echivoc că la ei așa mergea treaba și e un lucru care îmi plăcea la nebunie deci, m-am dus la ei în cabinet unde erau toți și le-am zis:

-Tre să vă zic ceva. Adică să vă rog. Știți că sunt foarte nașpa (normal că știau, toată lumea știa despre toată lumea pe secția aia 😀 ). Și singurul lucru de care am nevoie este să mă țină un bărbat în brațe.

-Atât? a zis unul dintre ei și a zâmbit. cu toți dinții. 😀

-Atât, măh…

-Mm, credeam că începe o nouă eră. Și a râs tare. (El era unul dintre docotorii care citea enorm, care avea o carte în buzunarul de la halat mai tot timpul și care în pauza dintre operații se așeza cuminte pe un scaun și citea. Era modul lui de a evada.)

-Nu, măh, nu, că eu am nevoia asta: să mă țină cineva în brațe. Și ca să nu îl chinui doar pe unul dintre voi, o să vă pun pe fiecare din când în când. Așa că vă zic acum că, dacă vin și zic „Ia-mă în brațe!”, să nu mai stau să vă explic atunci. Da?

Hăhăială, miștouri, s-ar râs mult dar au și înțeles drept pentru care, în scurt timp, am început să le cer și ei s-au conformat. Unii mi-au zis cuvinte frumoase („O să treacă…”, „Lasă că tu ești fată deșteaptă și puternică…”) unii doar tăceau și mă țineau acolo până când făceam eu gestul de a mă desprinde din îmbrățișare. Unul dintre ei mă mai întreba din când în când dacă doar atât și râdea mult dar sunt convinsă că dacă i-aș fi zis că nu e doar atât ar fi bătut în retragere pentru că era loial familiei sale. (Dar, despre Eros și Thanatos am să vă povestesc altă dată.)

Dar, cel mai tare a fost Gelu Checiu, dragul de el, un om mișto rău de tot, un doctor bun care chiar se îngrijea de pacienții lui, căuta soluții, mă rog, încă e așa și căruia într-o zi în care „i-a venit rândul” la îmbrățișat, m-a luat în brațe, m-a lăsat să stau acolo cât aveam nevoie dar, la un moment dat, mi-a zis:

-Moise, mai trebuie să mai stau?

-Nesimțitorule! Nu mai trebuie. Gata. Lasă-mă.

-Nu, măh, doar am întrebat, să știu dacă mai trebuie.

Vă dați seama cât am râs atunci, cât am râs de fiecare dată când l-am povestit pe Checiu la toată lumea, cum a devenit un banc la mine acasă cu copiii și prietenii. Si cum m-au vindecat ei toți. Prin acceptare, conținere și mult râs.

Că doar v-am zis că am (și) râs mult în spital.