Viața e ca un râu. Curge tot timpul așa că fiecare clipă care se scurge aduce cu ea alte întâlniri care ne pot da alte înțelesuri și, uite așa, după fiecare întâlnire și după fiecare experiență nu mai suntem aceiași. Și dacă ne dăm seama sau nu, schimbarea se petrece, viața continuă să curgă și să se îndrepte spre un final despre care habar nu avem nimic.

De cele mai mult ori nu ne dăm seama pentru că suntem interesați doar de anumite întâmplări, de anumite informații ce vin către noi așa încât, pentru că ne lăsăm atrași doar de domeniile de interes, nu putem avea imaginea completă. Ni se formează în cap că există o hartă a vieții noastre care are limite ce noi le-am impus ori i-am lăsat pe alții să ni le impună și nu mai putem vedea că teritoriul de explorat este cu mult mai mare. Graba și ceea ce se numește disonanță cognitivă (o cunoaștere greșită a realității) nu ne permite să transcedem dincolo de ceea ce ne-au spus părinții, profesorii sau cei care ne conduc.

Ascultându-i doar pe ei ni se formează o credință interioară, internalizată în forul nostru cel mai intim, foarte puternică, pe care auzindu-le des, spuse cu încredere și de multe ori cu emfază, „adevărurile” lor devin și adevărurile noastre.

Gândește-te simplu la o poveste care s-a transformat într-o cutumă a acestui popor, povestea drobului de sare. Acolo este descrisă anxietate în toată „splendoarea” ei. Și acum gândește-te la frica ta fără obiect pe care o lași să se manifeste în foarte mare parte din timp. Ce e aceea frica fără obiect? Pai, ia gândește-te tu la diminețile în care te duceai la serviciu sau la școală cu frica de a fi ascultat sau de a primi niște sarcini pe care să nu știi să le îndeplinești.

Avea acea frică vreo legătură cu momentul pe care îl trăiai în timp ce parcurgeai drumul acela? Mai puteai tu să fii atent la pomii infloriți, la oamenii întâlniți care poate chiar ți-au zâmbit, la mașina frumoasă pe care nu o poți vedea în fiecare zi ori rochia mult visată din vitrina magazinului?

Pai, și unde era viața ta? Era prinsă într-o frica pe care mintea ta o plăsmuise. Nimic din ceea ce încercai să îți imaginezi nu avea legătură cu realitatea momentului prezent.

Da, știu că în timp ce citești îmi aduci argumente și îmi spui că aveai dreptate pentru că de multe ori s-a întâmplat așa cum ai anticipat tu. Dar eu îți spun că faci asta pentru că, în continuare, vrei să ramai în „harta” ce ți-a fost trasată de mediul în care ai trăit dintr-o loialitatea greșit înțeleasă dar și pentru că e un pic dificil să accepți că lucrurile pot fi și altfel. Ce vreau să spun este că nu ne naștem anxioși ci, învățăm prin imitație de la oamenii lângă care am crescut. Și, dacă stai bine să te gândești îți vei aduce amite că ai auzit foarte des de la cineva „Ai grijă să nu pățești ceva!” (nu știm ce dar… ceva), „Aoleo, trebuie să plec la piață și mi-e teamă să nu…!”, „Dacă se întâmplă ceva rău cu taică-tu cât timp e plecat?” ș.a.m.d. Pentru orice copil mediul în care trăiește reprezintă lumea așa încât ceea ce vede că se întâmplă acolo le ia de bune și se conformează adoptând felul acela de a fi. La fel și tu, toate câte le-ai văzut acasă au devenit cutumele după care ai început să te ghidezi în viață. Sunt niște amintiri atât de vechi încât ele acționează automat fără să te mai întrebi de ce sau cum.

Cumva înțelegi că dincolo de ceea ce cunoști tu mai există ceva, că există altcevauri care formează un teritoriu încă neexplorat de tine dar, în același timp, e important pentru tine să protejezi acele cutume care îți dau, poate, sentimentul de apartenență la trib sau pentru că ți-au fost de mare folos atunci când erai mic și puteai prin intermediul acelui comportament anxios să prevezi , de exemplu, dacă vei fi pedepsit sau nu.

Anticiparea, de cele mai multe ori ți-a mai domolit frica ce te cuprindea atunci când te gândeai că părintele alcoolic iar va fi violent, că fratele mai mare iar își va varsă nervii pe tine ori că profa nu știu care iar îți va pune întrebări la care nu știi răspunsul. Încercând să înțelegi ce te-ar putea ajuta să prevezi cu măcar o juma de minut înainte de a se declanșa iadul (un gest, o intonație a vocii, felul în care se auzeau pașii, etc) ai reușit să faci din acest comportament anticipativ „un scut” în spatele căruia să te simți apărat. Și, pentru că de câteva ori s-a nimerit ca ceea ce ai gândit tu să se și întâmple, ai ajuns să crezi că poți anticipa.

De aceea este important să protejezi această credință a ta că poți anticipa și asta te face reticent la schimbare ba, chiar te determină să ignori ori chiar să negi că ar fi posibil să trăiești și altfel decât ca un soldat într-un teatru de război într-o perpetuă atenție ca nu cumva ceva îngrozotor să se întâmple și să te ia pe nepregătite. Pentru că, de fapt, această hipervigilență, acest mod de a face 2-3-4 scenarii pentru fiecare teamă pe care o ai, nu face din tine decât un om aflat într-o continuă stare de alertă așa cum sunt soldații aflați la război care u au alt obiectiv decât supraviețuirea.

E drept că anxietatea aia anticipatorie ți-a fost poate singurul prieten, singurul aliat în niște vremuri când toate ți se păreau potrivnice. Asa s-a creat o hartă mentală în interiorul căreia te simțeai în siguranță. Acel sentiment de pseudo-siguranță ți-a permis să mergi mai departe, să supraveițuiești unui mediu ce ți se părea ostil. Într-un fel a ținut răul departe de tine dar, în același timp te-a și ținut departe de un posibil bine.

De aceea există rezistența la schimbare în psihoterapie pentru că nu vrem să admitem că teritoriul în care aș putea ființa este mult mai mare decât harta creata de mine datorită mediului în care am trăit.

Nu zic că nu e o mare provocare să încerci să-ți expandezi mintea, cunoașterea și să începi să accepți că viața, lucrurile, oamenii pot fi diferiți față de cum i-ai perceput până acum dar, ce minunății ai pierde dacă nu ai accepta să explorezi acele teritorii. Știu toate astea și pentru că de curând, citind o carte, am simțit cum trebuie să îmi „dilat” mintea pentru ca să pot să așez noile informații peste cele deja existente. Ce citeam nu îmi era străin cu totul și totuși era mult mai mult decât aflasem și putuse să cuprind cu mintea mea până atunci. A trebuit să o las pentru o vreme dar știu că mă voi întoarce la ea când mă voi simți pregătită să adaug hărții mele mentale noi teritorii de cunoaștere. Și asa, știu că această curgere a mea în râul acesta al vieții îmi va da posibilitatea să observ mai multe amănunte, să înțeleg mai multe tipologii de oameni, să mă bucur plenar de toate alea bune care vin și să pot să mă împac cu cele care deocamdată nu există sau care nu sunt bune în viața mea.

Practic, teritoriile alea neexplorate încă, sunt părți ale sufletului meu la care ajung doar atunci când nu mai las frica să îmi dicteze deciziile. Poate că teritoriile alea erau acolo în mine și eu, prizonierul cutumelor, fricilor dar și al necunoașterii stăteam chircit într-un spațiu care, poate că ținea răul departe dar și pe mine tot atât de departe de un bine pe care nici măcar nu îl puteam anticipa.

Și știți de ce? Pentru că mecanismul nostru de apărare este programat să anticipeze „răul”.

Binele, nu ne-a învățat nimeni să-l anticipăm. Nu ne-a învățat nimeni să ne gândim de următoarea manieră:

„Dar dacă acolo unde o să ajung o să găsesc și oameni buni?”,

„Dacă întrebările profului sau ale șefului vor fi ușoare pentru mine și voi fi chiar felicitat?”,

„Dacă următorul bărbat sau femeie va fi bun/ă cu mine tocmai pentru că și eu sunt dispusă să îl/o las să vadă partea mea bună?”

Când vom începe să gândim așa vom putea să ne folosim astfel de o altă funcție a creierului nostru: detecția. Creierul nostru are această funcție de a detecta lucrurile de care suntem interesați. Adică, dacă te interesează mașinile roșii vei vedea pe stradă toate mașinile roșii. Așa că, prin consecință logică, dacă vei fi interesat să te întâlnești doar cu oameni buni atunci pe aceea îi vei putea observa cel mai ușor, creierul tău lor le va da atenție și pentru că ai renunțat la scenarită vei putea să îi asculți, să îi observi fără a mai încerca să anticipezi nimic.

Lipsit de acea frică permanentă vei putea să lași partea cea mai bună din tine să se manifeste învățând astfel să devii omul bun pentru că nu vei vrea să fii respins tocmai de oamenii pe care de atâta timp îi așteptai.

De aceea îți spun: anxietatea anticipatorie nu e bună chiar dacă așa ați trăit mult timp până acum. Gândește-te că nici măcar nu mai e cazul să mai trăiești așa pentru că nu mai ești atât de mic, de neajutorat ori de necunoscător cum erai atunci, de mult, când această frică s-a format.

Așa că, vin și te întreb: cum ar fi dacă am învăța să anticipam binele ce urmează să vină în viața noastră? Îm, cum ar fi?