Bag cartela de metrou și mă uit la aparat care îmi arată că mai am 3 călătorii. Și, mă gândesc ca asta înseamnă că de fiecare dată când m-am dus, m-am și întors. Râd în sinea mea când îmi spun: „Asta e bine. Cât timp ne mai întoarcem, e bine. Până când om pleca de tot că doar nimeni nu împărățește lumea.” 😀

După care mă gândesc ca așa ar trebui să facem. Asta ar trebui să învățăm, ca de fiecare data când plecăm spre un om, un loc, o întâlnire cu unul sau cu mulți oameni trebuie să nu uităm să ne întoarcem. Dar aceasta întoarcere sa fie la noi, în noi. Să învățăm să ne întoarcem în noi la fel cum ne întoarcem acasă. Să învățăm să ne fie propriul suflet acasă.

Așa am să pot să aleg mai bine pe cine las să îmi intre în casa sufletului meu. Am să aleg ce discuții să port, la ce filme mă uit, ce texte de toate felurile citesc sau ascult pentru că voi fi învățat că e important ce vorbe las să străbată drumul până în sufletul meu. Pentru că atunci când mă voi fi străduit să fac curat și ordine în forul meu interior am să știu să nu mai permit nimănui să vină cu mizeria, cu neajunsurile, cu deciziile proaste care să îmi întineze viața mea. Atunci am să pot să fac alegerile cele mai bune pentru mine. E ca atunci când le spui oamenilor că ai făcut curat și că nu îi lași să intre cu noroiul în casă, rugându-i astfel, inidirect, să îți respecte munca. Și curățenia pe care ne-o facem în suflet este tot o muncă.

Când o să-mi văd sufletul ca pe casa mea la care mă întorc pentru ca astfel să mă pot odihni, să pot să mă (re)găsesc pe mine atunci am să pot spune că mă știu și mi-e bine cu mine așa cum sunt. Gândiți-vă doar la o zi obișnuită a voastră, a unui om care a mai petrecut o zi în care s-au întâmplat multe lucruri care, inevitabil au rămas acolo, nu neapărat că v-au amprentat dar s-au format niște amintiri. Dacă vă dați un răgaz de timp nu foarte mare, în solitudine sau alături de alți oameni, așa cum am văzut în filme, că se întreabă oamenii unii pe alții când ajung acasă: cum ți-a fost ziua?, ăla e un moment în care, în liniștea și siguranța creată de mine în casa sufletului meu, pot să recadrez întâmplările unei zile. Pot să le dau un alt înțeles, o altă conotație ca astfel să o pot așeza într-un colț de suflet nu să las să mi se plimbe în minte o ceartă sau o discuție ori o întâmplare mult timp după ce a avut loc.

Doar fiind împăcat cu toate câte sunt eu, cu toate câte mă alcătuiesc dar și făcând planuri oneste de schimbare pentru ceea ce nu este bine, am să pot ca de fiecare dată când mă las dusă de întâlnirea cu alt om, cu alt loc, întâlnirea cu o altă întâmplare, să pot să mă întorc la mine. Să pot să spun că mi-e bine cu mine, la mine în suflet și că e locul în care nu mi-e teamă să mai invit și pe alții.

*

Cum să facem cartela aia care să fie tot timpul dus-întors, care să-mi creeze accesul înapoi, să mai am benzina care să mă poarte către mine? Cred că făcând exerciții menite să mă facă să mă iubesc eu pe mine. Învățând să mă accept (într-o primă fază) și cu bune și cu rele ca mai apoi să ajung să mă iubesc pentru ca astfel să găsesc putere să-mi țin sufletul curat si să învăț să schimb ceea ce este de schimbat pentru a putea deveni (asa cum zic unii specialiști 😀 ) cea mai bună versiune posibilă a mea.

Cum fac asta? Renunțând la ideea că pot să fac lucrurile perfect sau că pot fi perfect dar rămânând conștient că sunt perfectibil.

Uite, eu am o strategie 😛 , nu plec de acasă până când nu fac ordine. Inițial am început să fac asta cu gândul că dacă vine cineva intempestiv să nu mă simt inconfortabil. Dar asta era o motivație extrinsecă, avea legătură cu imaginea pe care oamenii ar fi putut să și-o facă despre mine. Avea legătură cu nevoia mea de a fi apreciată.

Între timp, am ajuns să continui să fac lucrul ăsta bazat pe o motivație intrinsecă, pentru că atunci când vin acasă și găsesc ordine înseamnă că am avut timpul și liniștea necesară să o fac. Înseamnă că nu a trebuit să plec pe fugă, că mintea mea era prezentă în momentul ăla nu plină de frici că nu o să ajung, înseamnă că îmi planificasem timpul suficient de bine pentru ca să le pot face pe toate. Asta îmi spune despre mine că eram în starea de echilibru și de liniște pe care mi-o doresc să o ating tot timpul. Normal că nu-mi iese 100% dar continui să mă antrenez. 😀

Ce vreau să vă spun este că tot ce avem de făcut este să ne antrenăm mintea să fie atentă la momentul prezent și la obiectivele pe care le-am stabilit. O să-mi spuneți că nu v-a iești din prima? Păi… nici mie. 😀 Dar am continuat. Uite un exercițiu bun: orice gând care începe cu „Dacă…” (dacă nu o să pot, dacă nu o să vină, dacă o să fie cutremur, dacă o să mă îmbolnăvesc, dacă o să vină Brad Pitt) nu au legătură cu momentul tău prezent.

Dacă nu o să poți, o să mai încerci încă o dată.

Dacă nu e cutremur acum de ce să îmi stric ziua cu un gând irațional?

Dacă o să mă îmbolnăvesc o să vă atunci ce am de făcut.

La fel și dacă vine Brad am să văd atunci ce o să fac. 😀

Renunțând la „Dacă…”, renunț la-mi aglomera mintea cu gânduri iraționale și a-mi pierde timpul cu ceva ce nu a avut loc și, cel mai probabil, nu se va întâmpla niciodată.

[Mai puțin aia cu Brad Pitt că, poate, cine știe, o să filmeze ceva prin România, la un moment dat. 😀 ))))]

Nu vă mai aglomerați sufletul cu frici de toate felurile pentru că de aceea nu vă e comfortabil să vă opriți din toate pentru a vă așeza acolo, în casa sufletului vostru. De aceea, nu poate să devină acasă pentru că nu găsiți cartela care să vă permită drumul de întoarcere. Că, dacă nu-mi place ce e acolo pentru că nu m-am îngrijit să fac curat, nici n-o să-mi fie drag să revin.

Așa încât, mă gândesc că o cartelă care să aibă valoarea necesară pentru ca să pot reveni la mine în suflet este acceptarea. Acceptarea a toate câte au fost și curățenia sufletului pe care învăț să mi-o fac și să mi-o păstrez. Pentru că nu e treaba nimănui altcuiva să o facă. Continuați să faceți în fiecare zi și veți vedea că va deveni un mod de viață.

Spor la treabă vă doresc! Și îmi doresc din suflet să auzim de bine!