Acum 20 de ani sau poate mai bine de atât, se cerea să ai deja experiență la terminarea facultății pe care să o treci în CV.

Nu a fost cazul meu. Eu m-am angajat în ianuarie ’96 în Bagdasar pe bază de „cunoștințe și relații” pentru că unul dintre șefii de secție din fabrica de carosat mașini unde lucram, le repara mașinile șefilor de secție din Obregia. Numai că eu voiam să ajung în Bagdasar așa că, nea Ivan Pupalaș — așa îi spunea toată fabrică pentru că el se adresa tuturor cu „pupa-l-aș eu… ” sau „să te pupe tata… ” — m-a luat de mână într-o zi și la ora 3 când am terminat programul (e, imaginați-vă ce viață poți să ai, personală zic, atunci când termini programul la ora 3 după-masă ) deci, m-a dus la un șef secție psihiatrie care când ne-a văzut intrând pe ușa lui a întrebat:

— De ce mi-ai adus, nea Ivane, fata asta frumoasă?

Eu, acum, nu știu să zic cine era doctorul ăla pentru că atunci eram pur și simplu paralizată de emoție, îmi doream atât de mult să ajung să lucrez în spital și știam că io singură aproape că nu am cum, nu știu cum să fac pentru ca asta să se întâmple. Înțelegeam miza acelei discuții la care eu nu puteam să particip.

— Să trăiască, domnu’ doctor! Și mă ia ușor de spate și mă împinge juma de pas în față. Dom’doctor, fata asta lucrează la noi la financiar și a terminat și ea școala de asistente și ar vrea și ea să lucreze la vecini, în Bagdasar. Ce ziceți, îi dăm o mână de ajutor?

— Cum să nu, nea Ivane… Stați jos până dau eu un telefon.

Eu, acum, cu experiența de viață căpătată, putând să înțeleg câteodată mai mult decât mi-aș dori, știu sigur că doctorului i-a fost teama că sunt bolnavă și de aia am ajuns la el în cabinet așa încât, cred că de bucurie nu a mai amânat și a sunat secretara directorului din Bagdasar.

Da, măi, încă vorbeam românește așa încât oamenii erau directori nu manageri, șefi de secție/departament nu timlideri, etc.

Tot cu nea Ivan de mână (pupă-i-aș eu sufletul lui de om minunat) am ajuns și la doamna secretară care mi-a dat să completez o cerere și mi-a zis:

— E un post la radiologie, ai vrea?

— Mmm… Eu aș vrea să muncesc, să fac chestii că am făcut multă practică în camera de gardă.

— A, vrei să muncești…? mi-a zis râzând. Atunci te trimit la etajul 8 la secția neurochirurgie II.

— Mulțumesc mult. Vă mulțumesc foarte mult.

Au trecut ani, am terminat și facultatea, acum ascult mulți tineri care sunt corporatRiști, înțeleg altfel viața, oamenii, lumea și nu pot să nu trag o concluzie: acum 25 de ani ne cereau experiență fără să ai cum să o capeți. Cred că așa au inventat intership-urile pe care, angajatorii cinstiți (aș spune, în primul rând, cu propria conștiință) le-au plătit. Cei mai mulți dintre angajatori, nu.

Au inventat competiția, au inventat „îți dau laptop și telefon” de parcă erau cadou și nu „obiecte” pe care să le folosești în munca ta.

Doar mă gândesc cum ar fi fost ca în fabrica în care lucram acum 30 de ani să îi spună sudorului ca fiind un mare avantaj că îi dă aparat de sudură. La fel este și cu telefonul și cu laptopul de serviciu.

După care competiția a dus la multe, foarte multe, inuman de multe ore lucrate peste program.

Și așa am început să avem oameni cu anorexie, depresii, burnout, oameni cu dorință rapace de a-i face rău celuilalt vorbindu-l de rău, furându-i munca, a făcut din mulți ne oameni.

La un moment dat, de vreo 10 ani încoace, a început să se instaleze un pic de democrație și în corporații (sau așa s-a văzut de la mine) în sensul că oamenii au început să protesteze, să nu mai muncească atât de mult, să ceară beneficii, să negocieze. Și a funcționat o perioadă.

Cum se vede acum de la mine? Păi, ceva de genul… „Ce vor, mah, ăștia? Drepturi? Cine, mah, „resursele umane”, numerele alea din excell-ul de HR? Ia spune-le că face AI-ul mai bine ca ei. El încă nu face, da’ tu spune-le că e jale și că dacă nu mor aici, pe plantație, o să rămână fără job. Și bag-o și pe aia cu „criza” și fo’ două războaie, crește toate prețurile și lasă salariile pe loc (că doar e criză și nu avem de unde să le mărim ) asmute-i unii împotriva celorlalți că se pare că li s-a suit democrația la cap și au impresia că au dreptul la o viață decentă.”

Care vreți să mă credeți că puteți să trăiți frumos și în echilibru vă spun doar atât: faceți ce aveți de făcut, munciți ce ați promis că munciți pentru banii pe care îi primiți, adunați în jurul vostru oameni cu care să vă fie drag să vă întâlniți, iubiți, bucurați-vă de toate câte există în viața voastră, învățați ca în fiecare dimineață să fiți recunoscători pentru toate câte le aveți, nu uitați de voi că, vă spun cu mâna pe inimă, veți găsi locuri de muncă, veți avea unde să aplicați ceea ce ați învățat dar oamenii dragi și sănătatea pierdute nu vi le dă nimeni înapoi.

Aveți grijă de voi și alegeți cu sufletul nu cu mintea care se lasă păcălită de morcovelul pe care angajatorii nemernici vi-l pun în față ca la măgărușul pe care îl va exploata fără regret până la epuizare.