Am alergat, am sperat, am trudit – da, nu este doar un cuvânt cu iz arhaic ci, anu’ ăsta chiar am simțit că am trudit – m-am zbătut să mă odihnesc (da, sesizez contradicția în termeni dar încerc să mă exprim cât mai aproape de adevăr) și, la un moment dat, m-am trezit că nu a mai fost posibil să am lunea dimineață liberă și vinerea toată liberă. Da, de ceva timp așa aveam programul pentru că există și avantaje în a fi freelancer. 😛
Pur și simplu au fost prea multe solicitări și programul de muncă a devenit haotic.

*

Măi, nene, eu am muncit ceva la viața mea până am simțit că, dacă mă întind pe targă adorm instantaneu și de câteva ori chiar așa s-a întâmplat, de venea Ileana infirmiera și zicea:
– Ia, uite, făi fată, cum doarme cu mâinile pe piept de zici că e moartă. Io mă duc să-i pun mâinile altfel… 😆🤣

Dormeam cu mâinile pe piept pentru că targa era prea îngustă și știam că atunci când o să adorm și o să mă relaxez o să-mi cadă mâinile și o să-mi amorțească așa că mă culcam cu ele pe piept din prima ca să nu stric bunătate de somn. Atât de obosită eram atunci. 🤪 Nu dormeam mai mult de 20-30 de minute că doar atâta timp aveam între finalul programului la spital și începerea programului la cabinet. Dar, Doamne, ce bun era somnul ăla!

Măi, da’ acum, în ăstia 2 ani două lucruri m-au turat:
1. Lipsa orizontului de timp. Evoluția asta în hopuri ca atunci când te apucă sughițul și stai să vezi dacă mai vine unul și nu prea îți mai vine să mai faci nimic până atunci dar nici degeaba nu stai și te obosește să muncești și îți dai seama că, de fapt, e mai mult decât de obicei și îți vine să îți bagi picioarele și nu mai faci nimic dar, ce să vezi nu te întreabă nimeni dacă mai poți. Huh!!

2. Faptul că mi-au venit pacienți care trăiau de ani de zile cu anxietate pe care învățaseră să o țină în frâu iar acum – când ne-au pocnit pe toți toate temerile din lumea asta – pe ei i-a dus la maxim posibil, maxim care este incompatibil cu o viață echilibrată. Și asta i-a împins efectiv către un specialist.
Numai că specialistul, în cazul de față specialista 😀 , stă și se gândește: „Băi, nene, acu dacă (l-)am prins(-o), nu golim și noi toată haznaua pe care omul ăsta stă de ani de zile ca, astfel – la un moment dat, uMpic mai îndepărtat că, de, e mult de golit – să fie bine spre foarte bine?”

Că, dacă rezolvăm repede, repede doar tulburarea obsesiv compulsivă legată de viruși, frica de moarte, fobia socială, (însoțite de consum de alcool și/sau droguri) o să zică că e bine și nu va continua să vină să mai vorbim despre toate câte s-au întâmplat acum 10, 20 sau mai mulți ani pe vremea când mama, tata, profesorul, unchiul sau bunicul (sau toți la un loc, că unele povești de viață sunt thriller 😐) au făcut niște nefăcute și au creat în ei niște premise pentru o viață trăită în neliniște și angoase.

Iar a fost fraza lungă și întortocheată? Hă, hă, gândiți-vă cum e s-o trăiești și cum e să încerci să le cuprinzi pe toate într-o frază lungă.

Așa că, în contextul ăsta de mare angajament, am avut parte de niște întâlniri cu oameni pe care altfel nu cred că i-aș fi prins în cabinet dar, oricât de dificil a fost, mă bucur că s-a întâmplat așa și și-au căutat până la urmă echilibrul pe care nu-l aveau de mult în viața lor. Poate că ăsta este avantajul acestui roller coaster emoțional în care încă mai suntem.
Pe mine, personal, nebuneala asta m-a dus din nou la terapie pentru că mi-am dat seama că oricât de meseriașă aș fi 😀 să vrei să le rezolvi pe toate singur(ă) este un fel de masturbare (bună și ea dar este știut faptul că e mai bine în 2 😆🤣 ) și m-a scos din zona de confort dată de solitudine într-atât încât anul ăsta chiar mă duc la revelion. 😀

Și am reușit să citesc mai mult decât anul trecut.

*
Ăă, ce mai voiam să vă zic este că, fiecare are un fel de recycle bin în care a pus tot ce au zis mama, tata, profii, colegii de școli, foștii și actualii iubiți/iubite. E, partea proastă este că mulți au ales să pună un capac ca să nu îi ia miasma de nas când le e lumea mai dragă și, mai ales, când mai sunt și alții prin preajmă.

Numai că, la un moment dat și din cine știe ce motive, acolo se produce o fierbere care împinge capacul ăla și, din frici și din rușini și din niște vini închipuite, mulți dintre noi alegem să ne așezăm cu fundul pe capac ca nu cumva, cineva să se prindă că noi avem ditamai haznaua.
Așa ajung mulți oameni să-și trăiască viața stând priponiți pe recyle bin-ul lor în loc să aleagă să îl golească, să îl curețe și să pună în el niște flori.
Sau, cum mi-a spus odată un pacient după ce i-am spus poveste cu această hazna pe care mulți stăm:
– Auzi, măi Ligia, da’ tre să-l golim așa din prima, nu putem să îi punem o canea ca să se scurgă mai încet? 😂😂
Acu’, ce să zic, fiecare cu stilul și capacitatea lui, fie că îl răstorni o dată ori că îi dai doar cep, dar important este să începi de undeva să faci curat în viața ta.

Și cred că singurul lucru bun din acest an este că a venit și le-a umplut de a dat pe dinafară haznaua și n-au mai avut încotro și au trebuit să caute soluții pentru ca viața lor să fie și altfel decât una trăită în miasma relelor făcute de alții.

Era să vă zic și-am încălecat pe-o șa, da’ dacă nu a venit Brad Pitt pe calu’ alb nici anul ăsta, nici șa nu am așa că mai bine vă zic bancul ăla:

-Pe cai, oștenii mei!

-N-avem cai, măria ta, că i-am băut.

-Atunci, pe curând!