Vacanța asta este despre a uita.

Despre ce trebuie să uit și despre ce am uitat și nu ar fi trebui să uit.

Uitasem să zâmbesc tot timpul. Mă rog, aproape tot timpul sau în majoritatea timpului am uitat să fiu zâmbitoare. Acu’, mă gândesc că zâmbind e ca și cum aș pune un paratrăsnet care să mai îndepărteze din toate intemperiile vieții și eu uitasem.

Draga de fiică-mea se chinuia cu mine și-mi mai spunea:

— Tuuu, trage de colțurile gurii…

— Ă?! Aaa, da, da, stai că acu’ mă gândesc la ceva.

Acum fo’ lună de zile în urmă, tot vorbeam cu Marian dacă să fac un proiect care nu e simplu, nu știu să se mai fi făcut și… Știi cum e, când începi să iei în calcul câte trebuie să nu greșești (în primul rând), câte trebuie să… mă rog, înțelegeți.

Și mă gândeam, și mai vorbeam și aprofundam toate câte le spusese Marian, și mă duc la bucătărie și mă întorc în balcon și îl aud pe Marinică:

— Aoleo, iubita, dacă ai vedea ce față ai!

— Da, știu, da’ așa sunt când mă gândesc la ceva important.

— Spune-i și tu!, sare și fie-mea

— Măh, da’ lăsați-mă…

Aveau dreptate, eram ca Baba Cloanța.

Nu cred că mi-au venit idei mai bune că stăteam cu buzele strânse de se făceau ca un fir de ață iar ochii erau doar pe jumătate deschiși.

Și, chiar de-ar fi fost așa, la ce bun că îți vin idei bune dacă n-ai zâmbit?

Azi e despre să uit ce e de uitat și lăsat în urmă și e despre să NU MAI UIT să zâmbesc.

Hai, să ne fie weekendul frumos și cu sens!

PS: și-am uitat să pun și filtru de beauty și am și cuperoză, numa’ păcate amărâte, vorba lu’ bunica la copiii mei.