Mi-am adus aminte că, într-un an în apropierea Crăciunului, o pacientă m-a întrebat cumva retoric:

– Măi Ligia, cum ar fi să am globul de cristal și să nu știu ce întrebări să-i pun!?

Iar asta m-a dus cumva cu gândul la această impotență cognitivă pe care o avem mulți dintre noi aceea de a nu ști ce întrebări să ne adresăm și ale căror raspunsuri să ne ajute să avem o viață mai bună.

Din pacate suntem învățați să fim așa cum altul sau alții se asteptă să fim, lucru care bulversează, limitând astfel orice tentativă de a-ți imagina cam ce ți-ai dori de la viață, de la tine, de la oamenii cu care trăiești, cu cei cu care doar te întâlnești și astfel ajungem să trăim într-un soi de mimetism perpetuat pe baza unor cutume.

Pe bune, hai să ne gândim așa:

Mulți spun/gândesc: „Oare mă iubește?”

Eu le-aș zice: important nu e dacă te iubește ci, important este cum e viața ta cu acel om făcând parte din ea? Este o viață frumoasă care te face să te simți în siguranță, care îți bucură sufletul?

Sau

Îi văd defectele și cad în una din următoarele „capcane”: ori aleg să le ignor trecând cu eleganță mai departe sau îmi creez falsa credință că am să pot să-l/s-o schimb.

G r e ș i t!

Întrebarea cea mai legitimă și aducătoare de bine este: dacă omul ăsta așa e, aceasta este partea lui mai puțin bună, am să pot să trăiesc cu ea toată viața?

Pentru că, dragii mei, realist vorbind nu putem să tolerăm la nesfârșit comportamente care ne încalcă propria scară de valori, de exemplu. Ce vreau să vă spun este că obiceiurile parternerului meu de viață nu trebuie să îmi influențeze negativ calitatea vieții mele pentru că nu am să pot trăi bine, nu spun mai mult, dacă în jurul meu se întâmplă lucruri pe care îmi este greu să le tolerez. Mai ales dacă vorbim de vicii cum sunt alcoolismul, consumul de droguri, de pornografie, jocurile de noroc, infidelitatea nu mai zic de violența fizică și/sau verbală. Oricât de minunat este partenerul meu de viață (și când zic partener de viață mă refer și la femei că nici noi nu suntem de pus la icoană 😛 ) deci oricât de minunat este în pauzele de alcool, drog, infidelitate, etc. n-am să pot să trăiesc b i n e lângă acel om.

Pentru că, realitatea este că nu uităm. Poate că iertăm (și asta e foarte bine) dar nu uităm. Și cu cât se strâng mai multe amintiri pe care trebuie să le iert față de celelalte menite să îmi bucure sufletul cu atât o să-mi fie viața mult mai puțin bună.

Știți de ce? Pentru că problema nu este că a băut o dată până a căzut în șanț sau m-a înșelat sau a pierdut banii de pâine la păcănele; problema este că îmi pierd încrederea în omul acela și în capacitatea lui de a lua decizii bune care să nu ne prejudicieze pe noi ca familie. Problema este că vor fi foarte multe gândurile și temerile care îmi vor popula mintea în momentele în care va întârzia chiar și jumătate de oră sau se va uita urât la mine și îmi voi aduce aminte de ultima palmă.

Așa că, vin și te întreb: cum este viața ta a c u m?

Nu, nu îmi vorbi despre ceea ce ai crezut, ceea ce ai sperat și de ce potențial bun are partenerul tău de viață dar pe care nu îl folosește mai deloc.

Spune-mi mai bine dacă știi câte ai de oferit tu ca om și cât de mult știi să ceri de la viață și de la oamenii întâlniți.

Spune-mi care îți sunt visele și câte dintre ele le mai poți îndeplini chiar și acum.

Spune-mi că știi că ești iubibil și că meriți să trăiești bine, echilibrat și armonios.

Spune-mi că te gândești la tine cu drag ca la cel mai bun prieten pe care nu l-ai lăsa să trăiască într-o situație nefastă, nefericit și înfricoșat și lipsit de visele cele mai banale.

Spune-mi…

Știi ce? Nu-mi spune mie nimic. Mai bine spune-ți ție toate câte te-am îndemnat să-mi spui și fii conștient de toate câte ești iar după aia începe să faci ce ai de făcut pentru ca viața ta să fie frumoasă.

Hai că poți! Eu știu că poți. 🙂