Nu întotdeauna e nevoie să înțelegm cuvintele pe care le auzim, semantic mă refer, pentru că putem, în anumite momente, când suntem suficient de liniștiți să ne lăsăm cuprinși de ceea ce un om vrea și poate să transmită prin emoția care însoțește cuvintele poporului său. Așa mi-a arătat mie viața, că putem să simțim cuvintele altui popor. Putem să ne lăsăm învăluiți în muzicalitatea unor cuvinte până când acestea trec dincolo de pielea și de carnea noastră și nu se opresc până ce n-au ajuns în acel loc tainic unde sufletul nostru sălășluiește.

Cred că acestea sunt momente de grație divină și sunt tare recunoscătoare că mi-a fost îngăduit să le trăiesc.

*

În anul 2015 s-au împlinit 100 de ani de la genocidul armean, o mare nenorocire trăită de acest popor ce are o istorie extraordinară inclusiv aceea de a fi primul stat al lumii în care, în anul 301 d.Hr., creștinismul devine religie oficială.

În luna iulie, la Biserica Armenească din centrul Bucureștiului este o mare sărbătoare care comemorează pierderea a peste 1 milion 500 de mii de armeni care au murit de sete și de foame în deșerturile din Siria și Mesopotamia unde au fost mânați atunci când au fost expulzați de pe teritoriul Turciei.

[La 15 septembrie 1915, ministrul de interne Talaat Paşa a trimis o telegramă conducerii partidului Junilor Turci din Alep: „guvernul a hotărât să distrugă pe toți armenii ce trăiesc în Turcia. Trebuie să punem capăt existenței lor criminale prin orice măsuri. Nu își au locul mustrările de conștiință”; și apoi, într-o a doua telegramă: „Anterior s-a comunicat că guvernul a hotărât exterminarea armenilor din Turcia. Cei care se opun acestui ordin nu mai pot face parte din administrație. Fără distincție față de femei, copii și infirmi, atât de tragice cât pot fi mijloacele de exterminare, fără a asculta sentimentele de conștiință, trebuie să  punem capăt existenței lor”. Sursa: Wikipedia]

În anul acela, 2015, m-am dus de curiozitate la evenimentul organizat de comunitatea armenească din București și așa mi-a fost dat să aflu multă istorie a acestui popor, istorie destul de legată de România. Gândiți-vă doar că în anul 1911 când comunitatea armenească din București a cerut autorităților de atunci să li se dea o bucată de pământ unde să-și ridice o biserică, li s-a atribuit o suprafață undeva la margine de București. Dacă ne uităm astăzi putem spune că se află chiar în buricul târgului ceea ce ne poate da o altă perspectivă asupra evoluției orașului în care trăim. Biserica a fost realizată după planurile arhitectului Dumitru Maimarolu și a fost sfințită la 6 septembrie 1915.

În ziua aceea toridă de vară, am intrat în biserica armenească pentru că, fiind prezentă în curte, am fost invitată – alături de ceilalți oamenii aflați acolo – să intrăm pentru a participa la un concert de lieduri în interpretarea sopranei Victoria Petrosian. (Și speranța mea este că îmi aduc bine aminte numele ei.)

Țin minte că ne-au fost înmânat un program al spectacolului ce urma să aibă loc, acolo, în fața altarului din Biserica Armenească. M-am apucat să citesc dar am renunțat repede pentru că mi-am spus că mai bine mă las să trăiesc ceea ce se întâmplă, să simt ceea ce oamenii aceștia s-au pregătit să ne facă să simțim.

Așa am reușit să intru repede în atmosferă și să mă las purtată de interpretarea extraordinară, de atmosferă care se crease în acel loc special iar la un moment dat, fără să înțeleg de ce, fără să înțeleg de unde, din ochi au început să-mi curgă lacrimi. Simplu și curat, fără grimase, fără să strâng din ochi sau să mi se miște un alt mușchi pe față. Pur și simplu continuam să ascult liedul respectiv și la fel lacrimile continuau să-mi curgă parcă dintr-un prea plin care nu era al meu și pe care cognitiv și realist nu aveam cum să îl înțeleg. Nu m-am opus acestei curgeri de lacrimi care nu plângea nimic din ce era al meu dar știu că, la un moment dat, mi-a dat prin minte să mă uit în programul concertului. Liedul pe care îl ascultam și care îmi provocase acea vărsare de lacrimi de nestăvilit povestea chiar tragedia morții a un milion cinci sute de mii de oameni în deșert. Era liedul prin care poporul armean își plângea morții la 100 de ani distanță, le comemora existența, îi recompunea din lacrimi și durere pe fiecare în parte și, brusc parcă acolo în biserica aceea din inima Bucureștiului, s-au adunat un milion cinci sute de mii de oameni care eu murit în chinuri inimaginabile dar care acum erau prezenți acolo ca astfel să fie alinați ei, cei dispăruți iar cei care poartă amintirea unor bunici sau unchi sau mătuși despre care au auzit în poveștile familiilor lor, să își ostoiască obida de a îi fi pierdut într-un mod atât de tragic. Așa m-au făcut armenii să mă simt atunci, în biserica lor.

E drept că eu mă dusesem acolo ca la o petrecere pe care ei o anunțaseră pe facebook iar eu alesesem să mă duc în acea zi toridă de vară pentru a-mi bucura sufletul. Poate că, tocmai faptul de a mă fi dus fără așteptări, cu sufletul deschis, fără nici un fel de scut de apărare a făcut posibil să ajungă la mine tot sufletul pus în cântecul acela. Toată suferința milioanelor de oameni care au pierit dar și a celor care au plâns vreme de 100 de ani așa o mare pierdere și care a fost pusă în cântecul acela. Milioane de suflete suferinde au căpătat o unică voce care, în ziua aceea s-a auzit în Biserica Armenească din București. De aceea, e bine să înțelegem că nu trebuie să ascultăm doar cuvintele care vin către noi ci trebuie să ne lăsăm purtați de emoția pe care omul acela o poate exprima. Iar în același timp, trebuie să învățăm să ne lăsăm sufletul să exprime ceea ce simte, ceea ce are nevoie să îl facă pe celălalt să simtă pentru ca astfel să se poată face înțeles.

Doar punând suflet, care să însoțească cuvintele rostite, doar atunci putem spune că vorbim însuflețit. Altfel, de cele mai multe doar rostim cuvinte și degeaba ne supărăm când oamenii nu vibrează la ceea ce avem de spus. Pentru că, dragi oameni, sufletul nu vibrează decât la cuvintele și lucrurile în care noi am pus suflet.

Altfel este doar un haos de cuvinte, de gesturi, de grimase prin care ne pierdem ca într-un hățiș terifiant.

Puneți suflet în cuvinte și o să vedeți ce minuni se întâmplă în viața voastră.