Am „înfrânt” încă o dată


N-am fost niciodată bolnavă până acum 3 sătămâni în sensul să zac în pat. Pentru că asta înseamnă să fii bolnav pentru mine: să te invalideze, să te pună la pat, să nu fii în stare să faci nimic. Așa, dacă te miști, mai cu sprijin, mai încet dar ești apt să te îngrijești singur, din perspectiva mea, nu este chiar boală. Știu că așa sunt eu mai câinoasă și m-a „ajutat” și viața să fiu așa și să văd lucrurile așa. Deh, fiecare cu povestea lui de viață. 😀

Eu, de exemplu, nu am înțeles niciodată expresia „am un disconfort”. Adică ce e aia? Ești sau nu ești bolnav? Îți este sau nu îți este rău? Chiar râdeam cu o fostă pacientă zilele astea despre subiectul „a avea un disconfort” și tare am râs când mi-a zis: „Da, pe bune, nici eu nu știu ce aia. Pentru mine disconfort este când îți intră chiloții în fund și nu ești contextul potrivit ca să ți-i poți scoate. Sau ți-a ieșit sârma de la sutien și te jenează.” Doamne, cât am râs. Așa că, eu pot spune că am avut de vreo 3 ori colică renală care au necesitat maxim 3 zile de „lăsat mai moale”, au fost nașterile dar aia nu înseamnă boală iar după operația de apendicită am fost destul de vioaie chiar de a doua zi.

Dar, așa cum am început anul ăsta, nenică, mai rar. Am plecat la revelion și acolo am luat covid de la alți oameni care erau asimptomatici. Nu mai fusesem la un revelion de vreo 6 ani fiind mai tot timpul obosită și fără chef să pierd o noapte pentru… te miri ce. Dar anul ăsta m-am hotărât brusc că eu mă duc la revelion, că nu mai stau acasă și mă distrez și mă relaxez așa că mi-am mai luat o săptămână la un alt hotel cu gândul să îmi fac jumătate de concediu. Da, jumătate pentru că mi-am pus anul ăsta o vacanță lungă de 2 săptămâni cum n-am mai făcut de foarte, foarte mult timp.

Pe 2 ianuarie s-a terminat revelionul, m-a dus prietenul Buși la cealaltă cazare, m-a instalat acolo, ne-am mirat amândoi de ce hotel frumos am ales și el a plecat în treaba lui. Acum, când rememorez, îmi dau seama că încă din seara aia a început să-mi fie rău în sensul că mi-erea greață, a continuat mai rău în ziua de 3 ianuarie iar pe 4 ianuarie pe la 11 când am vorbit cu Alex îmi era deja foarte rău. Asta l-a determinat să vină să mă ia adică, a făcut 4 ore și jumătate dus și 4 ore și jumătate întors la București. Nu mai aveam putere să vorbesc la telefon foarte mult, știu că m-a sunat fi-miu că vorbise cu cumnatul meu care voia să vină el să mă ia dar situația era complicată și la ei pentru că sor-mea tocmai fusese operată în urgență de o sarcină extrauterină, copilul era acasă cu mama și cu mama lui deci urma să intre în contact cu multe persoane vulnerabile. Drept pentru care, Alex a gândit logic și a zis: „Eu sunt singur, nu expun pe nimeni, lasă că mă duc eu să o iau.” Încă nu știu cuvinte care să poată exprima toată recunoștința pe care o am pentru el. Dar, așa cum a zis o prietenă comună: „Așa e Alex. El trebuie să salveze, să ajute, să te scoată din problemă.” Iar eu am norocul să am un așa prieten minunat.

Am zăcut la pat din data de 3 ianuarie până pe 14. Prima săptămână mi-o aduc vag aminte, toate amintirile sunt blurate, atemporale, am câteva imagini cu mine întinsă în pat sau în canapea fără să pot spune ce parte a zilei era sau ce zi era. Știu că am văzut un serial în perioada aia Emily in Paris din care îmi aduc vag aminte câte ceva.

Au fost zile la rând în care n-am făcut duș, nu m-am spălat pe dinți și nu am avut putere să-mi schimb hainele. Nu am putut să mănânc mai mult de un iaurt, o banană și o cană de zeamă de supă într-o zi. Și alea pentru că știam că trebuie dar aveam o greață care făcea imposibil să vreau să mănânc ceva chiar dacă aveam gust și miros.

Îmi aduc aminte că într-una dintre zile dar îmi e imposibil să spun care, m-am așezat în canapea, m-am învelit cu o păturică și în scurt timp mi s-a făcut frig. Realizam că îmi este frig, știam că trebuie să mă dau jos din canapea să mă duc în pat unde aveam pilota dar nu aveam putere să fac toate aceste lucruri. Și, credeți-mă, nu stau în Peleș.

Norocul meu și al rudelor apropiate a fost că în urmă cu puțin timp fi-mea se muta-se cu două etaje mai jos și, logisitc, a fost mai simplu. Dacă nu era ea atât de aproape să îmi aducă repede ce aveam nevoie medicamente, apă și mâncare caldă și, nu în ultimul rând, siguranța că este acolo și mă poate ajuta, mi-ar fi fost mult mai greu. Mi-a zis la un moment dat că ea nu m-a văzut niciodată atât de bolnavă și cred că atunci am fost cu adevărat îngrijorată.

Mă uit acum în urmă și mă tot gîndesc de ce a trebuit să trec prin toate astea? Și nu mă pot gândi decât că relatarea chiar și scurtă a ceea ce am trăit – pentru că ceva s-a întâmplat în „creierii capului meu” și amintirile nu s-au putut fixa – poate fi un bun motiv să vă spun:

Cred că mi-a reușit să trec zi după zi după zi și să mă ridic și reiau munca imediat ce am avut voie pentru că m-am antrenat suficient de mult până acum. Și nu doar asta, că m-a „antrenat” viața dar și faptul că mi s-a format despre mine o imagine că eu pot să răzbat în situațiile dificile de viață inclusiv în acele zile nenorocite de boală în care nu m-am putut literalmente ridica din pat.

E important să știm despre noi care au fost momentele dificile, să știm cum ne-am comportat atunci, să avem imaginea cu noi căutând și găsind și implementând soluții ca să putem astfel să mergem mai departe.

Nu este trufie. Este doar o imagine acurată despre mine și despre „cât sunt” eu pe lumea asta. Cât sunt capabil să duc și cât sunt capabil să găsesc soluții. Iar soluții înseamnă inclusiv să cer ceea ce am nevoie ca să pot să ajung la liman.

A fost greu dar, în același timp, îmi dau seama că am avut un mare noroc materializat prin Alex, prin Iulia și Andrei, minunații mei copii și prin toți ceilalți cu care nu puteam vorbi dar citindu-le mesajele și auzindu-i 30 de secunde mi-au dat putere să trec și prin asta.

Și mai am o amintire cu mine zăcând în pat și rugându-mă iar când rugăciunea mi se părea că e prea lungă ziceam de zeci sau poate sute de ori: „Eu sunt lumina lui Dumnezeu!”. Sunt și eu așa cum suntem toți, căci fără lumină de la El, nimic nu suntem.

Astea sunt florile pe care mi le-am cumpărat ieri și care sunt atât de frumoase scăldate în lumina zilei de azi. Și ele reprezintă alte motive să fiu recunoscătoare.

Să auzim de bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.