A fost cândva o fată pe care nimeni nu a învățat-o să culeagă stele.

Nu, nu, ăăă… A fost odată o fată căruia nimeni nu i-a spus că există stele. Nimeni nu i-a spus că există magie, că lumea are părți fascinante, că lumea este plină de mici (sau mari) minuni. Dar hai să zicem întâi că doar mici minuni ca să nu ne speriem.

A fost odată o fată care trăia puțin înfrigurată din simplul motiv că o vedea pe bunica ei trăind un pic temătoare și un pic mai mult neîncrezătoare chiar dacă îi reușea să facă cele mai frumoase rochii, cele mai bune tocănițe, plăcinte, sarailii, cozonaci (mmm!! cozonacii bunicii pe care nicăieri nu i-am mai regăsit.). Aaa, și Buni făcea și curat în casă și călca și punea șosete cu oțet și comprese reci pe frunți care ardeau de febră. Aaa.. stai! mai făcea „un pui de mămăligă” pe care îl punea în multe ștergare de bucătărie, îl stropea cu spirt și ți-l punea pe piept atunci când tusea nu se mai oprea și te epuiza de efort. După mămăliga aia caldă pusă pe piept adormeai și poate visai la stele dar cu siguranță, a doua zi când te trezeai erai mult mai bine.

A fost odată o fată absolut minunată care nu știa că stelele există și că minunile se întâmplă. Fata aia minunată doar a îndrăznit să creadă, la un moment dat, că există mult mai mult decât atât cât se putea vedea din apartamentul ei mic, dintr-o țară mică în care oamenii umblau, atunci de mult, înfrigurați și un pic mai mult speriați și lipsiți de orizont de timp și unde toate păreau a fi lipsite de lumină, de căldură și de cunoaștere. Fata aceasta, pe care acum o văd minunată, într-o zi nu știu cum, a făcut o gaură în podeaua vieții pe care o ducea acolo în apartamentul mic din țara aceea minunată și ea, iar prin gaura aia a zărit o stea. Așa a început să vadă că există muuuult, mult mai mult din lumea asta.

Așa a început, cu fiecare zi și cu fiecare an care a trecut, să mărească gaura din podeaua vieții, gaură care cine mai știe când și cine mai știe în urma cărei întâmplări apăruse 🙂 și astfel a început să vadă că sunt atât de multe stele încât nu va putea niciodată să le cuprindă cu mintea ei de fata căruia nimeni nu i-a spus niciodată că stelele există.

Dar ceea ce a aflat cu siguranță este că există stele care te întorc în interiorul tău și te ajută să înțelegi ce minunății se întâmplă în fiecare secundă și cât de fascninant este că, să luăm un exemplu la întâmplare, sunt niște celulele care mă ajută să văd, mă ajută să îmi mișc mâinile așa cum îmi doresc și chiar s-a creat „o cale neuronală” – cum spun specialiștii – care mă ajută să găsesc tastele laptopului foarte, foarte repede și astfel să scriu textul acesta. Șiii, 😀 ce este de-a dreptul fascinant este faptul că toți cei care vă veți uita la textul acesta veți putea să citiți (cu ochelari sau fără 😀 ) pentru că există ochiul, există nervul optic și un analizator în creierul vostru care poate să decodifice informația primită de la ochi iar creierul vostru, care sigur a cules și el niște stele cândva, poate să înțeleagă ceea ce îi spune analizatorul și astfel simte bucuria (sper! 🙂 ) de a petrece un timp citind ceea ce eu am scris. Hihi!! Fascinant!!!

Și mai există cunoașterea dată de steaua pe care mulți o decoperă și îi poartă spre sufletul lor despre care nu ne-am hotărât exact pe unde o fi el. Tot zicem că e în inimă, că e în creier, că îl simțim undeva prin piept dar, eu cred că e în fiecare celulă vie din noi și de acolo tot face chestii cum ar fi să ne dea voie să simțim bucuria, tristețea, mirarea, dezgustul, furia, teama ori surpiza și astfel viața noastră devine foarte, foarte colorată de toate sentimentele și emoțiile pe care ne dăm voie să le simțim. Mă rog, dacă vrem să fie echilibrată trebuie să învățăm să menținem acest echilibru între bine și rău și sunt convinsă că există o stea și pentru asta și fiecare, mai devreme sau mai târziu, o poate găsi numai că trebuie neapărat să vrea să o găsească. Pentru că fix din suflet vă spun că este o stea care te învață că nu există emoții rele sau bune ci, există doar reacții la ceea ce se întâmplă. Și așa aflu că stă în puterea mea să aleg dacă sunt bun sau rău indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Aaa!!! și mai există stele care ne învață mai multe feluri de iubire pe care le putem găsi în lumea asta mare și pe care cel mai frumos le-au descris grecii: eros, philia, storge și agape.

Toate fiind absolut minunate pentru suflet pentru că iubirea este cea care pur și simplu parcă îl încălzește, îl animă și uneori îl ațâță făcând o vâlvătaie mare de nu știi cum să mai calci pe pământ când, de fapt, ție își vine să zbori și să oprești oameni pe stradă să le spui ce minune ți s-a întâmplat ție pentru că tocmai ce te-ai îndrăgostit. Sper că mulți dintre voi ați cules și o astfel de stea. 😀

Mmmm… și mai există o înflăcărare a sufletului mai domoală, mai molcomă dar mult mai durabilă care apare atunci când iubim un om. Atunci când decidem că omul cu care ne-am întâlnit are multe elemente care fac din el (sau ea) un om iubibil. Când se întâmplă asta, tot ce trebuie să facem este să avem grijă ca, măcar din când în când, să suflăm o boare de aer pornită fix din sufletul nostru, care să mențină focul acela viu din sufletul omului de lângă noi.

Pentru că, cinstit vorbind tare e bine în zilele în care vremea, vremurile, intemperiile și vicisitudinile vieții ne dau fiori pe șira spinării, e bine ziceam să ne putem retrage în colțul acela de lume în care ne putem încălzi lângă sufletul acela cald din care simțim că pleacă iubire spre noi. Iar iubirea aceea poate să fie de la un prieten (philia) sau de la partenerul de viață sau de la o rudă cu care am reușit să menținem o relație bună, durabilă și plină de suflet cald și ea – iubirea asta a lor – ne cuprinde și ne încălzește și ne dă speranță și încredere și putere ca a doua zi să putem să o luăm de la capăt.

Există atât de multe stele în lumea asta mare, atât de multă cunoaștere, atât de multă iubire și căldură de dăruit încât mirarea mea cea mai mare rămâne una singură: de ce pierdem vremea cu invidia, cu competiția acerbă, cu a-l face pe celălalt mai mic pentru ca astfel să mă simt eu mare și mai ales, de ce nu încetăm să fim răi?