Multora dintre noi nu ne este greu să înțelegem la nivel semantic ce s-a întâmplat ci, dificultatea constă în a asimila evenimentul, a-l face parte integrantă din povestea noastră de viață.

Din păcate, tendința este să zvârlim cât colo ce nu ne este pe plac, să le așezăm într-un unghi din care abia să le zărim cu coada ochiului iar plasarea lor în acest „unghi mort” să ne ajute să credem că nu s-a întâmplat, că nu suntem așa, că nu suntem în situația aia, în locul ăla, cu oamenii ăia.

E minciuna cea mai la îndemână pe care ne-o servim pentru că avem această credință falsă că ignorarea lor ne e de folos. Numai că într-o zi e posibil să ne trezim că oriunde ne-am uita e ceva de care vrem să fugim. Ne dăm seama că am refuzat să vedem atât de multe încât nu mai avem unde să întoarcem privirea fără să dăm peste ceva care, în mod paradoxal, alcătuiește viața noastră.

De aceea nu are sens să mai fugim de nici una dintre ele pentru că și dacă le acceptăm sau nu, noi tot suma tuturor întâmplărilor din viața noastră suntem. Atât cele bune cât și cele rele. Negând ce nu este pe placul nostru, practic negăm o parte din noi. Negăm ceea ce a făcut din noi acea parte mai puțin bună, negăm performanța venită din suferință, succesul realizat din multe greșeli, empatia izvorâtă din cunoașterea nemijlocită a neajunsurilor, a lipsurilor, a fricii, durerii, a lacrimilor vărsate cu audiență sau fără.

Partea mai puțin bună a poveștii mele de viață, în mare parte, este cea căreia îi datorez partea cea mai bună din mine.

Partea rea din povestea mea de viață, prin abrazivitatea ei, cu colțurile ei aducătoare de durere, a șlefuit până la desăvârșire partea cea mai bună din mine.

Ce sclipește din când în când în mine, în funcție de mișcările pe care le fac ori de lumina altor oameni care ajunge pe fațetele sufletului meu dar și de cât îmi dau eu voie să îmi expun partea asta cea mai frumoasă a mea, se datorează acelor fricțiuni.

Toate relele au venit să sape piatra dură — acea parte formată poate din indiferență, din orgoliu, răutate, trufie, invidie, gelozie — care acopereau acea parte mai bună a mea și care este ca un filon de diamant ce sălășluiește în fiecare dintre noi. Este scânteia divină la care s-a adăugat fiecare gest de iubire, de bunăvoință, de apreciere, de recunoștință, pe care alți oameni (de multe ori nu neapărat rudele de sânge) le-au adăugat scânteii divine care ne-a adus aici pe pământ. De aceea, cu fiecare cuvânt de apreciere, cu fiecare gest de bunăvoință, cu fiecare gest de iubire cu care ne îndreptăm către celălalt nu facem altceva decât să îi întreținem vie această flacăra lăuntrică.

Cred că două lucruri avem de făcut:

• să nu mai fugim de partea mai puțin bună din noi. Să ne uităm la toate întâmplările chiar dacă doare un pic și să înțelegem că, după fiecare dintre ele, am devenit alți oameni. Poate mai înțelepți, poate mai încrezători în forțele proprii, poate cu o imagine de sine mai bună, mai întregită, mai aproape de valorarea reală. Să căutăm să înțelegem ce anume am înțeles despre noi, despre nevoile și dorințele noastre trăind acele evenimente, întâlnindu-ne cu acei oameni, acționând în felul acela.
• să nu ezităm să ne arătăm lumii cu partea noastră bună. Expunându-ne astfel este ca și cum am dărui lumii o parte din noi. La fel ca o lumânare care aprinde o altă lumânare și care nu pierde nimic în momentul în care o face așa și noi: dăruim și plecăm mai departe. Ce fac ei cu darul nostru este doar treaba fiecăruia. Dacă vin să mai primească iar, tot ce avem de făcut este să continuăm să dăruim și așa poate ajungem și să creem un flux continuu între noi din care fiecare să aibă ceva de primit.

Dacă nu se întâmplă măcar știm că noi ne-am făcut treaba și am răspândit în lume senzația că oamenii pot fi și buni.