„- Pier, vreau si eu un portret asa cum ti-ai facut tie
– Cu drag… trebuie sa-mi dai doar o fotografie cu tine… una care inseamna ceva pentru tine…”

Asta a fost dialogul cu minunatul artist si… la mai putin de o saptamana distanta m-am trezit ca ma suna sa ma intrebe la ce adresa ma gaseste sa mi-l aduca.

Tot ce mi-a „cerut” a fost un text despre mine. Care a iesit cam asa:
„Am 50 de ani dar mă simt cam de 37. 😀 Am trăit mult, a experimentat, am învățat mult, am iubit, am doi copii minunați, am divorțat și continui să am același statut 🙄.

Deja la adresa mea unii se exprimă „A fost o femeie mișto..” ceea ce înseamnă ceva de genul „ți-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul”. 😂😂

Dar, cel mai mult, îmi place expresia asta pe care am auzit-o nu o dată: „Când o să am 50 de ani vreau să fiu ca Ligia”.

Din perspectiva mea, să fie Ligia ar însemna să facă proiecte, să meargă în Vamă cu Cortul Terapeutic (unde, pe lângă muncă, să danseze până dimineață la Stuf), să facă voluntariat pentru asociațiile care se ocupă de femei victime ale violenței domestice, să scrie pe blog, să facă podcast-uri, să fie vie.

Cred că din toate aceste motive am avut îndrăzneala de a-i cere lui Pier Luigi să mă imortalizeze într-un tablou.
Fotografia după care a făcut tabloul este de acum 4 ani când, în sfârșit mi se împlinea un vis și aveam primul meu cabinet. Mă bucur că acum, toată acea imagine, toată acea poveste este desăvârșită și arătată lumii prin măiestria dată de îmbinarea dintre felul în care el m-a perceput și capacitatea mâinilor lui de a exprima.

Mulțumesc, Pier, că mi-ai îndeplinit un vis!