Știți când suntem mici și ne frigem de ușa de la cuptor și ni se „setează” acolo în creier că nu trebuie să ne mai apropiem de ușa aia?

De fapt, ni se formează în minte o limită, la fel ca o geamandură, care ne anunță că dincolo de ea e prea periculos.

Așa se întâmplă și cu alte experiențe traumatizante cum ar fi: o lecție de înot mai puțin inspirată, un prof de desen prea grăbit sau un „maestru” căruia îi e gândul în alta parte atunci când audiază un tânăr aspirant și spune că nu e bun și că n-ar trebui să continue.

Ce să mai vorbim de prima iubire sau… primul divorț.

Vă dați seama că se așază în mintea noastră o interdicție, un „plutitor” care mă va anunța că sunt în pericol de a fi (din nou) respins, ridiculizat, bagatelizat. Voi ști, la fel ca în cazul ușii de la cuptor, că acolo nu am ce să mai caut. Fără să mă gândesc că am la dispoziție mănușile acelea groase, că pot învăța manevre care să mă ajute să evit să mă frig că acum, cu mintea asta mai experimentată, voi putea chiar să fac niște chestii foarte mișto cu acel cuptor.

Ce vreau să vă spun este că și în cazul relațiilor ca și în cazul cuptorului, dacă las frica de-o parte – și mut „geamandura” interdicțiilor autoimpuse cât mai departe, în larg – și învăț să folosesc „cuptorul vieții” cu iubire și în armonie voi putea face din mine un adevărat chéf al vieții mele și am să pot să mă înfrupt din toate bucuriile ei.

Și, după cum se poate vedea în fotografia care deschide acest articol (facută de mine anul trecut când eram cu Cortul Terapeutic în Vama Veche) sunt mulți oameni care sunt dincolo de geamandură și sunt veseli și în siguranță. 😛